PREFAŢA EDITORULUI

 

O carte ca Puterea prezentului apare probabil o dată la un deceniu sau chiar o dată la o generaţie. Este mai mult decât o carte; este energie pură, pe care probabil că o simţiţi în timp ce ţineţi cartea în mână. Are puterea de a-i oferi cititorului o experienţă cu totul specială şi de a-i schimba viaţa în bine.

Puterea prezentului a fost publicată pentru prima dată în Canada, iar editorul canadian, Connie Kellough, mi-a spus că a auzit în repetate rânduri poveşti despre schimbări pozitive şi chiar despre miracole care s-au produs după ce oamenii au început să citească această carte. „Cititorii telefonau la editu­ră", mi-a spus ea. „Şi foarte mulţi mi-au povestit despre vin­decări şi transformări minunate, despre bucuria din ce în ce mai mare pe care au trăit-o în timp ce citeau această carte."

Cartea m-a făcut să conştientizez că fiecare moment al vieţii mele este un miracol. Acest lucru este adevărat, indife­rent dacă eu îl înţeleg sau nu. Şi Puterea prezentului îmi ara­tă tot mai mult cum să-1 înţeleg.încă de la prima pagină este clar că Eckhart Toile este un maestru contemporan. El nu aparţine unei anumite religii sau doctrine, nu este un gura; învăţăturile sale înglobează esenţa tuturor tradiţiilor şi nu intră în contradicţie cu niciuna — fie creştină, hindusă, budistă, musulmană, indigenă sau oricare alta. El este capabil să facă ceea ce au făcut toţi marii maeştri spirituali: să ne arate, într-un limbaj simplu şi clar, că adevă­rul, lumina călăuzitoare, se află în noi.

Eckhart Toile începe prin a ne introduce în povestea vieţii sale — povestea unei depresii timpurii şi a disperării, care a culminat cu o experienţă teribilă de trezire a conştiinţei, într-o noapte, la puţin timp după împlinirea a 29 de ani. În ultimii 20 de ani, a reflectat la această experienţă, a meditat şi şi-a aprofundat înţelegerea.

În ultimul deceniu, a devenit un profesor de talie mondia­lă, un suflet ales, cu un mesaj ales, unul pe care l-au împărtă­şit atât Cristos, cât şi Buddha: iluminarea poate fi atinsă, aici şi acum. Ne putem elibera de suferinţă, de anxietate şi de ne­vroză. Pentru aceasta însă trebuie să ajungem să înţelegem rolul pe care îl jucăm în generarea propriei dureri; propria noastră minte ne creează problemele, nu alte persoane, nu „lumea exterioară". Mintea noastră, cu fluxul ei constant de gânduri despre trecut şi griji în ce priveşte viitorul. Facem marea greşeală de a ne identifica propriei minţi, gândindu-ne că acesta este eul nostru — când, de fapt, suntem fiinţe mult mai evoluate.

Eckhart Toile ne arată în repetate rânduri cum să ne conec­tăm la ceea ce el numeşte Fiinţa noastră:  Fiinţa este energia vitală unitară, eternă, mereu prezentă deasupra miliardelor de forme vii supuse naşterii şi morţii. Totuşi, Fiinţa nu este numai deasupra, ci şi în adâncul fiecărei forme de viaţă, ca esenţă interioară in­vizibilă şi indestructibilă. Ceea ce înseamnă că ea ne este accesibilă în acest moment sub forma sinelui nos­tru profund, a naturii noastre adevărate. Dar nu căutaţi să puneţi stăpânire pe ea prin puterea minţii. Nu încer­caţi să o înţelegeţi. Nu puteţi să o cunoaşteţi decât . atunci când mintea este liniştită, când sunteţi prezent, total şi profund, în momentul actual...

A regăsi conşti­inţa Fiinţei şi a menţine această stare de „conştiinţă sensibilă" înseamnă a atinge iluminarea.

Puterea prezentului este aproape imposibil de citit fără în­treruperi, de la început până la sfârşit — ea trebuie lăsată din mână din când în când pentru a putea medita la cele citite şi a le aplica propriei experienţe de viaţă. Este un adevărat ghid, un curs complet de meditaţie şi cunoaştere. Este o carte care merită citită şi recitită — şi de fiecare dată când o veţi reciti, veţi remarca un sens nou, mai profund. Este o carte pe care mulţi oameni, inclusiv eu, vor dori să o studieze o viaţă în­treagă.

Puterea prezentului are un număr crescând de cititori de­votaţi. Şi este deja numită o capodoperă; indiferent cum o veţi considera, indiferent cum o veţi descrie, este o carte care are puterea de a schimba vieţi, de a ne trezi la realitate şi de a ne manifesta pe deplin potenţialul.

Marc Allen

(autorul cărţii Visionary Business and a Visionary Life

[O afacere şi o viaţă în baza unei viziuni])

Novato, California SUA

august 1999

 

 

CUVÂNT ÎNAINTE

Pe fondul unui cer albastru-azuriu, razele portocalii ale soarelui la apus pot, în anumite momente, să ne ofere clipe de o asemenea frumuseţe, încât ne surprindem absorbiţi pe moment, privind captivaţi. Splendoarea clipei ne uimeşte atât de mult, încât mintea noastră, aflată de obicei într-o activitate instinctivă neîntreruptă, se opreşte şi nu ne mai transportă în alt loc, în afara lui „aici şi acum". în acea lumină, pare să se deschidă o uşă spre o altă realitate, mereu prezentă şi totuşi rareori trăită.

Abraham Maslow a numit-o „experienţă plenară", deoare­ce astfel de trăiri reprezintă cele mai înalte momente ale vie­ţii, în care, fericiţi, ne surprindem catapultaţi dincolo de gra­niţele obişnuinţei, ale cotidianului. Ar fi putut la fel de bine să le numească „experienţe efemere". în timpul acestor expe­rienţe de expansiune a conştiinţei, aruncăm o privire către do­meniul etern al Fiinţei înseşi. Chiar dacă este numai un mo­ment, ne întoarcem la Şinele nostru Adevărat.

„Ah", ar putea ofta cineva, „este atât de grandios... ce bine ar fi dacă aş putea rămâne în această stare. Dar cum să rămân aici permanent?"

Ultimii zece ani i-am dedicat în întregime acestei desco­periri, în căutarea mea, am avut onoarea de a iniţia un dialog cu unii dintre cei mai îndrăzneţi, mai pătrunzători şi mai in­tuitivi „pionieri ai paradigmelor" din epoca noastră: din me­dicină, ştiinţă, psihologie, afaceri, religie/spiritualitate şi po­tenţial uman. Acest grup atât de divers de indivizi este reunit de observaţia lor intuitivă comună că umanitatea face în acest moment un pas uriaş în evoluţia sa. Această schimbare este însoţită de o modificare de perspectivă — a imaginii mentale fundamentale despre „realitate". O perspectivă asupra lumii încearcă să răspundă la două întrebări fundamentale: „Cine suntem noi?" şi „Care este natura universului în care trăim?" Răspunsurile noastre la aceste întrebări dictează calitatea şi caracteristicile relaţiilor noastre personale cu familia, priete­nii şi angajatorii/angajaţii. Privite la scară globală, ele sunt definitorii pentru o societate.

Ar trebui să nu mai fie o surpriză pentru nimeni faptul că apariţia unei noi perspective asupra lumii pune sub semnul întrebării multe dintre lucrurile pe care societatea occidenta­lă le consideră adevărate:

 

MITUL NR. 1: Umanitatea a atins punctul culminant al dezvoltării sale.

 

Michael Murphy, cofondatorul Esalenului ( Institutul Esalen din Big Sur, California, a fost fondat în 1962 de două personalităţi vizionare, Michael Murphy şi Richard Price. Este socotit unul dintre leagănele mişcării New Age. Institutul a fost conceput ca un centru educaţional alternativ, dedicat explorării a ceea ce Aldous Huxley numeşte „potenţialul uman", capacităţile umane neexplorate, aflate dincolo de ima­ginaţie. Esalenul a devenit repede cunoscut pentru îmbinarea filozofiilor estice cu cele vestice, pentru atelierele sale de lucru didactic şi experimen­tal, pentru afluxul constant de filozofi, psihologi, artişti şi gânditori religi­oşi. Pe aici au trecut figuri de seamă ale „noii spiritualităţi", ca Fritz Perls, întemeietorul gestaltterapiei, Ida Rolf, cu a sa terapie rolfing, Roberto Assagioli, părintele psihosintesei, Rollo May, Cari Rogers, Alexander Lowen, Christina şi Stanislav Grof. Alături de aceştia, au mai fost prezente personalităţi politice ca M. Gorbaciov, Mark Satin şi cercetători ai noii fizici (Fritjof Capra, Gary Zukav). La cursurile organizate aici participă anual 5.000-7.000 de persoane; este vorba de psihologie transpersonală, psihologie budistă, şamanism, hipnoză, yoga, tantra, intuiţie practică, ges-taltterapie, metoda feldenkrais, rolfing şi Cursul miracolelor. (N. red.)), bazându-se pe studii de religie comparată, medicină, antropologie şi sport, a susţinut ideea provocatoare că dezvoltarea umană include stadii mai avansate. Când o persoană atinge acele niveluri ansate de maturitate spirituală, încep să înflorească unele capacităţi extraordinare — de iubire, vitalitate, umanism, conştientizare corporală, intuiţie, percepţie, comunicare şi voinţă.

Primul pas: recunoaşterea existenţei lor. Cei mai mulţi oameni nu ajung aici. Abia după aceea pot fi aplicate în mod conştient diferite metode.    

 

MITUL NR. 2: Suntem complet separaţi unii de alţii, de natură şi de cosmos.   

 

Acest mit al universului „diferit de mine" a fost responsabil pentru războaie, distrugerea planetei şi pentru toate formele şi ^manifestările de nedreptate umană. La urma urmei, care om cu mintea întreagă i-ar face vreun rău altuia dacă l-ar simţi pe  celălalt ca pe o parte din sine? Stan Grof, în cercetările sale despre stările modificate de conştiinţă, rezumă acest lucru spu­nând că „spiritul şi conştiinţa fiecăruia dintre noi, în ultimă instanţă, sunt echivalente cu «Tot-Ceea-Ce-Este», pentru că nu există graniţe absolute între corp/eu şi totalitatea existenţei". Teoria doctorului Larry Dossey despre medicina Erei a treia, în care gândurile, atitudinile şi intenţiile de a vindeca ale unei persoane pot influenţa fiziologia altei persoane (spre deosebire de Era a doua, în care dominantă era medicina corp-minte), este foarte bine susţinută de cercetările ştiinţifice despre puterea de vindecare a rugăciunii. Acest lucru nu este posibil potrivit principiilor cunoscute ale fizicii şi ale ştiinţei tradiţionale. Şi totuşi preponderenţa dovezilor contrare sugerează că este posibil.      

 

MITUL NR. 3: Nu există nimic în afara lumii fizice.

 

Fiind legată de materie, ştiinţa tradiţională presupune că orice lucru care nu poate fi măsurat, testat în laborator sau in­vestigat cu ajutorul celor cinci simţuri sau al extensiilor lor tehnologice pur şi simplu nu există. „Nu este real." Consecin­ţa: orice realitate a fost redusă la realitatea fizică. Dimensiu­nile spirituale, sau cele pe care eu le-aş numi nonfizice, au fost alungate din cetate.

Această poziţie vine în contradicţie cu „filozofia perenă", un consens filozofic care parcurge epoci, religii, tradiţii şi culturi ce descriu dimensiuni diferite, dar continue ale reali­tăţii. Acestea pornesc de la dimensiunea cea mai densă şi mai puţin conştientă — pe care noi am numi-o „materie" — şi merg până la cea mai puţin densă şi mai conştientă, pe care noi am numi-o dimensiunea spirituală.

Destul de interesant, acest model extins, multidimensional al realităţii este sugerat de teoreticieni ai mecanicii cuantice, ca Jack Scarfetti, care descrie călătoria supraluminică. Alte dimensiuni ale realităţii sunt folosite pentru a explica o depla­sare care se produce cu o viteză mai mare decât cea a luminii — limita ultimă a vitezei. Sau să luăm în considerare opera legendarului fizician David Bohm, cu modelul său multidi­mensional, explicit (fizic) şi implicit (nonfizic), al realităţii.

Nu este vorba de o simplă teorie — Experimentul Aspect care a avut loc în 1982 în Franţa a demonstrat că două parti­cule cuantice care fuseseră la un moment dat conectate, odată separate de distanţe considerabile, continuau să rămână în­tr-un fel conectate. Dacă una dintre particule suferea o trans­formare, atunci şi cu cealaltă se producea o schimbare — in­stantaneu. Cercetătorii nu cunosc mecanismul de producere a acestei călătorii supraluminice, deşi unii teoreticieni sugerea­ză că această conexiune se realizează prin intermediul unor „porţi" către dimensiuni superioare.

Astfel, contrar gândirii celor care au jurat credinţă para­digmei tradiţionale, persoanele importante, cu o viziune de pionierat în ştiinţă, cu care am vorbit sunt de părere că nu am atins încă punctul maxim al dezvoltării umane, că suntem mai degrabă conectaţi, şi nu separaţi, cu orice formă de viaţă şi că spectrul complet al conştiinţei înglobează atât dimensiunea fizică, cât şi o multitudine de dimensiuni nonfizice ale realităţii.

În esenţă, această nouă perspectivă înseamnă să ne privim pe noi, pe ceilalţi şi toată lumea vie nu prin ochii sinelui nos­tru mărunt, pământesc, care trăieşte în timp şi se naşte în timp. Ci prin ochii sufletului, ai Fiinţei, ai sinelui autentic. Unul câte unul, oamenii fac saltul pe această orbită superioară. Cu cartea de faţă, Puterea prezentului, Eckhart Toile îşi ocupă locul pe care îl merită în acest grup special de maeştri mondiali. Mesajul lui Eckhart este următorul: problema uma­nităţii este adânc înrădăcinată în mintea însăşi. Sau, mai cu­rând, în identificarea noastră greşită cu mintea.

Conştiinţa noastră labilă, tendinţa de a alege calea mini-, mei rezistenţe, fără a conştientiza pe deplin momentul prezent, creează un gol. Iar mintea condiţionată de timp, care a fost construită pentru a fi un servitor util, compensează golul proclamându-se ea însăşi stăpână. Ca un fluture ce zboară din floare în floare, mintea retrăieşte experienţe trecute sau, proiectându-şi propriul său film, anticipează ceea ce va urma! Rareori ne surprindem odihnindu-ne în adâncimea oceanică a momentului, aici şi acum. Pentru că aici — în Clipa de acum — se află Sinele Adevărat, ascuns îndărătul corpului fizic, al emoţiilor schimbătoare şi al minţii flecăritoare.

Gloria dezvoltării umane nu este dată de capacitatea noastră de a gândi şi a analiza, deşi aceasta este trăsătura care ne deosebeşte de animale. Intelectul, ca şi instinctul, reprezintă numai un punct pe acest drum. Destinul nostru ultim este să ne reconectăm cu Fiinţa noastră esenţială şi să ne exprimăm realitatea divină, extraordinară, în lumea fizică, clipă de cli­pă. Uşor de spus şi totuşi cât de puţini sunt cei care au atins treptele superioare ale dezvoltării umane!

Din fericire, există ghizi şi profesori care să ne ajute pe parcurs. În calitatea sa de ghid şi profesor, formidabila putere a lui Eckhart nu stă în priceperea sa deosebită de a ne ferme­ca prin poveşti interesante, de a caracteriza abstractul sau de a ne oferi o tehnică folositoare. Magia sa vine mai curând din experienţa personală, el fiind un adevărat cunoscător. Prin ur­mare, există în spatele cuvintelor sale o putere care poate fi întâlnită numai la cei mai mari maeştri spirituali. Trăind în profunzimea acestei Realităţi Superioare, Eckhart trasează o cale energetică pentru cei care doresc să-l urmeze.

Şi dacă aceştia chiar îl vor urma, lumea aşa cum o cunoaş­tem noi azi se va schimba în bine. Valorile actuale se vor transforma în epavele plutitoare ale temerilor pieritoare, prin­se în vârtejul Fiinţei. O nouă civilizaţie va lua fiinţă.

„Unde sunt dovezile existenţei acestei Realităţi Superioa­re?", veţi întreba. Nu vă pot oferi decât o analogie: un grup de oameni de ştiinţă se întâlnesc şi vă prezintă toate dovezile ştiinţifice care atestă că bananele sunt amare. Însă tot ce tre­buie să faceţi este să gustaţi una, o singură dată, pentru a vă da seama că mai există o mulţime de alte aspecte legate de banane. În final, dovezile nu pot fi căutate printre argumente­le intelectuale, ci în schimbarea pe care o produce în noi di­vinul dinăuntrul şi din afara noastră.

Eckhart Toile ne oferă cu pricepere această posibilitate.

Russell E. DiCarlo

(autorul cărţii Towards a New World View:

Conversations at the Leading Edge

Spre un nou mod de a privi lumea:

conversaţii la graniţa cunoaşterii)

Erie, Pennsylvania, SUA

ianuarie 1998

 

MULŢUMIRI

Îi sunt profund îndatorat lui Connie Kellough pentru spri­jinul ei călduros şi pentru rolul vital pe care 1-a jucat în trans­formarea manuscrisului meu în această carte pe care a ofe­rit-o lumii. Este o bucurie să lucrez cu ea.

Vreau să îmi exprim recunoştinţa şi faţă de Corea Ladner şi toţi oamenii minunaţi care au contribuit la această carte, dându-mi libertatea, cel mai preţios dar — libertatea de a scrie şi libertatea de a trăi. Vă mulţumesc, Adrienne Bradley din Vancouver, Margaret Miller din Londra, Angie Francesco din Glastonbury, Anglia, Richard din Menlo Park şi Rennie Frumkin din Sausalito, California.

Îi sunt îndatorat şi lui Shirley Spaxman şi lui Howard Kel­lough pentru corectarea manuscrisului şi impresiile lor utile pe marginea acestuia, ca şi tuturor celor care au avut bună­voinţa să revizuiască manuscrisul mai târziu şi să ne ofere in­formaţii suplimentare. îţi mulţumesc, Rose Dendewich, pen­tru că ai tehnoredactat manuscrisul în maniera ta unică, plină de veselie şi profesionalism.

în final, aş dori să îmi exprim iubirea şi recunoştinţa pen­tru mama şi tatăl meu, fără de care această carte nu ar fi exis­tat, pentru maeştrii mei spirituali şi pentru cel mai mare guru dintre toţi: viaţa.

 

INTRODUCERE

 

Cum a aparut aceasta carte

 

Trecutul nu-mi  foloseşte prea mult  şi  rareori  mă gândesc  la el;   cu  toate  acestea,  aş   vrea să  vă  spun   pe   scurt  cum  am  ajuns să fiu învăţător spiritual.

Până la vărsta de 13 ani, am trăit într-o stare aproape continuă de anxietate, întreruptă de perioade de depresie suicidală. Acum am sentimeintul că vorbesc despre o viaţă anterioară sau  despre   viaţa  altei  persoane.

Într-o   noapte,   la  puţin  timp  după  ce  împlinisem   29   de  ani, m-am  trezit   spre dimineaţa   cuprins   de   un   sentiment   de   panică totală. Mă mai trezisem de nenumărate ori înainte cu acest sentiment, dar de data asta era mai intens ca niciodată. Liniştea nopţii, contururile vagi ale mobilei în camera întunecată, zgomotul îndepărtat al trenului care trecea pe lăngă casa mea ---- totul părea atât  de  străin,   de  ostil  şi   de   lipsit  de  orice  sens, încât mi-a produs o aversiune profundă faţă de lume. Cel mai odios   lucru era.,   totuşi,  propria  mea  existenţă.   Ce   rost  avea   să continui această luptă permanentă ?

Simţeam cum o profundă do­ririnţă de autodistrugere, de nonexistenţă devine mult mai puternică   decât  dorinţa,   instinctivă   de   a  continua   să  trăiesc.

„Eu nu mă mai pot suporta pe mine însumi”. Acesta era gândul care contiunua să se deruleze în mintea mea. Apoi, dintr-o dată, am sesizat ciudăţenia lui. „Sunt eu o fiinţă sau două? Dacă cu nu mă mai pot suporta pe mine însumi, atunci trebuie   să  existe   două   fiinţe  în  mine:   «eu»   şi   «mine   însumi», cu care «eu» nu mai pot trăi." „Poate că", m-am gândit eu, „numai una dintre ele este reală."

Am fost atât de uimit de această stranie descoperire, încât mintea mea s-a oprit în loc. Eram perfect conştient, dar nu mai aveam gânduri. Apoi m-am simţit atras în ceea ce semă­na cu un vârtej de energie. La început a fost o mişcare lentă, care apoi s-a accelerat. Am fost cuprins de o frică intensă, şi corpul meu a început să tremure. Am auzit cuvintele „nu te împotrivi" ca şi cum ar fi venit de undeva din pieptul meu. Simţeam că sunt tras într-un gol. Mă simţeam ca şi cum go­lul se afla mai degrabă în mine decât în afara mea. Dintr-o dată, nu a mai existat nici urmă de frică şi m-am lăsat să alu­nec în acel gol. Nu îmi amintesc ce s-a întâmplat după aceea.

Am fost trezit de ciripitul unei păsări din faţa geamului meu. Nu mai auzisem până arunci un aşa sunet. Aveam încă ochii închişi şi am avut imaginea unui diamant preţios. Da, dacă un diamant ar putea scoate un sunet, aşa ar suna. Am deschis ochii. Primele raze ale soarelui treceau prin draperii. Fără să mă gândesc, am simţit, am ştiut că este infinit mai multă lumină decât ne dăm noi seama. Acea lumină blândă filtrată de draperii era iubirea însăşi. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. M-am ridicat şi m-am plimbat prin cameră. Am recu­noscut camera şi mi-am dat seama că niciodată nu o văzusem cu adevărat până atunci. Totul era proaspăt şi pur, ca şi cum tocmai ar fi fost creat. Am luat în mâini diferite lucruri, un creion, o sticlă goală, minunându-mă de frumuseţea şi viaţa care izvorau din ele.

În ziua aceea m-am plimbat prin oraş cuprins de o uimire profundă faţă de miracolul vieţii pe Pământ, ca şi cum tocmai aş fi venit pe lume.

În următoarele cinci luni, am trăit într-o stare de pace şi fe­ricire profunde şi neîntrerupte. După aceea, ea s-a diminuat întru câtva în intensitate sau poate că aşa mi s-a părut mie, pentru că a devenit starea mea naturală. Puteam să funcţionez normal în lume, deşi mi-am dat seama că, orice aş fi făcut, nu aş mai fi putut adăuga nimic la ceea ce aveam deja.

Ştiam, desigur, că mi se întâmplase un lucru extrem de im­portant, dar nu îl înţelegeam complet. Abia peste câţiva ani, după ce am citit texte de spiritualitate şi am petrecut mai mult timp cu o serie de maeştri spirituali, am realizat că toţi căutau ceea ce mie mi se întâmplase deja. Am înţeles faptul că pre­siunea intensă a suferinţei din noaptea aceea trebuie să fi for­ţat conştiinţa mea să se retragă din identificarea cu sinele ne­fericit şi extrem de anxios, care este, în ultimă instanţă, o ficţiune a minţii. Această retragere trebuie să fi fost atât de completă, încât acel sine fals, plin de suferinţă, s-a prăbuşit imediat, ca atunci când scoatem un dop dintr-o jucărie gonflabilă. Ceea ce a rămas a fost natura mea adevărată ca exis­tenţă continuă: conştiinţa în starea ei cea mai pură, înainte de identificarea cu forma. Mai târziu am învăţat să mă cufund în acea lume interioară atemporală şi fără de moarte, pe care o percepusem iniţial ca pe un gol, şi să rămân complet con­ştient. Am trecut prin stări de o indescriptibilă fericire şi sfin­ţenie, faţă de care chiar şi experienţa iniţială pe care tocmai am descris-o păleşte. A venit un moment când, pentru o vre­me, am rămas fără nimic în plan fizic. Nu aveam relaţii socia­le, casă, loc de muncă, identitate socială definită. Am petre­cut aproape doi ani stând în parc pe bănci, în beţia celei mai intense fericiri.

Dar chiar şi cele mai frumoase experienţe vin şi pleacă. Prin comparaţie cu orice experienţă, probabil că fundamental este sentimentul păcii, care nu m-a mai părăsit de atunci. Uneori este foarte puternic, aproape palpabil, încât îl pot simţi şi alţii. Alteori este undeva în fundal, ca o melodie îndepărtată.

Mai târziu, oamenii veneau din când în când la mine şi îmi spuneau: „Vreau şi eu ceea ce ai tu. Poţi să-mi dai şi mie sau să-mi arăţi cum să-l obţin şi eu?" Iar eu răspundeam: „Ai deja acest lucru. Dar nu -l poţi simţi pentru că mintea ta face prea mult zgomot". Acest răspuns s-a transformat mai târziu în cartea pe care o ţineţi în mână. Înainte să-mi dau seama, aveam din nou o identitate exte­rioară. Devenisem un învăţător spiritual.

Adevărul din noi

Această carte reprezintă esenţa activităţii mele, atât cât poate fi ea exprimată în cuvinte, cu indivizi şi grupuri mici de persoane interesate de dezvoltarea spirituală, din Europa şi America de Nord. Cu o profundă afecţiune şi apreciere aş vrea să le mulţumesc acelor fiinţe excepţionale pentru curajul şi disponibilitatea lor interioară de a îmbrăţişa schimbarea, pentru întrebările lor provocatoare şi dorinţa lor de a asculta. Această carte nu ar fi apărut fără ei. Aceşti oameni aparţin unei minorităţi norocoase de pionieri spirituali: oameni care ajung la un punct în care devin capabili să rupă tiparele men­tale colective moştenite, tipare care i-au ţinut dintotdeauna pe oameni legaţi de suferinţă.

Cred că această carte îşi va găsi drumul către aceia care sunt pregătiţi pentru o transformare interioară radicală şi va acţiona ca un catalizator în acest scop. Sper că îi va îmbogăţi şi pe mulţi alţii, care vor considera conţinutul ei demn de luat în seamă, chiar dacă nu vor fi gata, poate, să îl trăiască sau să îl pună în practică în totalitate. Este posibil ca, mai târziu, să­mânţa plantată la citirea acestei cărţi să fuzioneze cu sămân­ţa iluminării pe care fiecare fiinţă omenească o poartă în sine şi să germineze, ieşind brusc la lumină.                

Cartea în forma ei actuală a luat naştere în urma întrebări­lor spontane puse de diferite persoane la seminare, ore de meditaţie şi şedinţe de consiliere individuală şi din acest motiv am păstrat formatul întrebare-răspuns. La aceste ore şi semi­nare am învăţat şi am primit la fel de mult ca şi cei care mi-au pus întrebările. Unele întrebări şi răspunsuri le-am preluat aproape cuvânt cu cuvânt. Altele sunt mai generale, în sensul că am combinat anumite tipuri de întrebări cu care m-am în­tâlnit frecvent într-una singură şi am extras esenţa din mai multe răspunsuri, pentru a forma un răspuns general. Uneori, în timp ce scriam, îmi venea în minte un răspuns cu totul nou, mai profund sau mai intuitiv decât tot ceea ce spusesem până atunci. Unele întrebări au venit de la redactorul meu, care i mi-a cerut explicaţii suplimentare în anumite locuri.

Veţi descoperi că, de la prima până la ultima pagină, dia­logul alternează continuu între două niveluri diferite. La un nivel, vă atrag atenţia asupra aspectelor false. Vă vorbesc despre natura inconştientului uman şi despre disfuncţiile sale, cum ar fi cel mai des întâlnite manifestări compor­tamentale, de la conflictele din relaţiile personale până la răz­boaiele dintre triburi sau naţiuni. Aceste informaţii sunt vitale, pentru că, dacă nu învăţaţi să recunoaşteţi falsul drept fals — ca un lucru străin de dvs. — nu va putea să apară nicio transformare de durată şi veţi sfârşi întotdeauna fiind traşi înapoi în iluzie sau într-o anumită formă de durere. La acest nivel, vă arăt şi cum să nu faceţi din ceea ce este fals în sinea dvs. o caracteristică sau o problemă personală, pentru că tocmai acesta este modul în care se perpetuează falsul însuşi.

La un alt nivel, vă voi vorbi despre o transformare profun­dă a conştiinţei umane — nu ca posibilitate viitoare, îndepăr­tată, ci ca schimbare posibilă chiar în acest moment — indi­ferent cine sunteţi şi unde vă aflaţi. Vă voi arăta cum să vă eliberaţi din sclavia minţii şi să intraţi în această stare de ilumi­nare a conştiinţei pe care să o prelungiţi şi în viaţa de zi cu zi.

La acest nivel, cuvintele nu urmăresc întotdeauna comuni­carea de informaţii, şi de multe ori au scopul de a vă atrage în această nouă conştiinţă în timp ce citiţi. în mod repetat, voi încerca să vă iau cu mine în această stare atemporală de pre­zenţă conştientă intensă în clipa prezentă, pentru a vă face să simţiţi iluminarea. Până când veţi reuşi să trăiţi lucrurile de­spre care vă vorbesc, s-ar putea ca aceste pasaje să vi se pară întru câtva repetitive. Totuşi, imediat ce veţi reuşi acest lucru,cred că vă veţi da seama că ele conţin o mare putere spiritua­lă şi pot deveni pentru dvs. cele mai plăcute părţi ale cărţii. Mai mult, deoarece fiecare om poartă în el sămânţa ilumină­rii, de multe ori mă voi adresa cunoscătorului din sinea dvs. care se află în spatele gânditorului din sinea dvs., mă voi adresa sinelui mai profund, care recunoaşte imediat adevărul spiritual, rezonează cu el şi primeşte putere de la acesta. Prin simbolul pentru pauză

S

care apare după anumite pa­saje vă sugerez că ar fi bine să vă opriţi un moment din lec­tură, să vă liniştiţi şi să simţiţi, să trăiţi experienţa adevărului care tocmai a fost exprimat. Este posibil ca şi în alte locuri din text să simţiţi spontan şi firesc nevoia de a vă opri pentru a medita.

Când veţi începe să citiţi această carte, sensul anumitor cuvinte, ca „Fiinţă" sau „prezenţă", vă va fi mai puţin clar. Citiţi mai departe. întrebările sau obiecţiile care vă vor veni probabil în minte în timp ce citiţi vor primi un răspuns mai târziu, într-un paragraf ulterior sau poate că se vor dovedi lip­site de importanţă când veţi pătrunde mai adânc în această în­văţătură — şi în sine.

Nu citiţi doar cu mintea. Observaţi dacă nu simţiţi vreo „reacţie de răspuns" în timp ce citiţi sau un sentiment de re­cunoaştere din interior. Nu vă pot împărtăşi niciun adevăr spi­ritual pe care în adâncul sufletului să nu-l cunoaşteţi deja. Tot ce pot face este să vă amintesc ceea ce aţi uitat într-un aseme­nea moment, în fiecare celulă a corpului dvs. este activată şi eliberată cunoaşterea vie, veche şi totuşi mereu nouă.

Mintea vrea mereu să clasifice şi să compare, dar această carte vă va ajuta mai mult dacă nu veţi încerca să comparaţi termenii folosiţi aici cu cei întâlniţi în alte lucrări; altfel, pro­babil că veţi ajunge la o stare de confuzie. Eu folosesc cuvinte ca „fericire", „minte" şi „conştiinţă" în moduri care nu cores­pund neapărat altor abordări. Nu vă fixaţi asupra cuvintelor. Ele sunt doar trepte ce trebuie lăsate în urmă cât de repede.

Când citez ocazional cuvintele lui Isus sau ale lui Buddha din Cursul miracolelor sau din alte lucrări, nu o fac pentru a compara, ci pentru a vă atrage atenţia că în esenţă există şi a existat întotdeauna un adevăr spiritual unic, deşi acesta ni se prezintă sub atâtea forme. Unele forme, ca, de exemplu, ve­chile religii, au acumulat atât de multe elemente străine, încât esenţa lor spirituală a fost aproape în întregime acoperită. De aceea, în mare măsură, sensul lor profund nu mai este recu­noscut şi puterea lor de transformare s-a pierdut. Citez din ve­chile religii sau din alte învăţături pentru a vă revela înţelesul lor adânc şi pentru a restaura astfel puterea lor de transforma­re, mai ales pentru cititorii care aparţin acestor orientări reli­gioase. Eu le spun: nu este nevoie să căutaţi adevărul în altă parte. Lăsaţi-mă să vă arăt cum să ajungeţi la un nivel mai profund al învăţăturilor pe care le aveţi deja.

Totuşi, în mare, m-am străduit să folosesc o terminologie cât se poate de neutră pentru ca mesajul meu să poată ajunge la cât mai mulţi oameni. Putem considera volumul de faţă o reformulare adecvată pentru epoca noastră a învăţăturilor spi­rituale perene ce formează esenţa tuturor religiilor. Ele nu de­rivă din surse externe, ci din singura sursă autentică, liberă de orice teorie sau speculaţie — sursa interioară. Vorbesc din ex­perienţa proprie şi, dacă uneori devin prea categoric, fac aceasta pentru a răzbi prin învelişul dur al rezistenţei menta­le şi pentru a ajunge la acel loc din interiorul dvs. în care cu­noaşteţi cu adevărat, la fel de bine ca şi mine, şi în care ade­vărul este recunoscut atunci când este auzit. în acele momente apare un sentiment de exaltare şi de trăire intensă, ca şi cum ceva din dvs. ar spune: „Da, ştiu că este adevărat".

 

Capitolul   1

Nu suntem totuna cu mintea noastră

 

Cel mai mare obstacol în calea iluminării

 

Ce este iluminarea? 

Un cerşetor stătea la marginea unui drum de mai bine de 30 de ani. într-o zi, trecu pe acolo un străin. „Te înduri să-mi dai un ban?", murmură mecanic cerşetorul, întinzându-i ve­chea lui şapcă de baseball. „Nu am nimic să-ţi dau", spuse străinul. „Dar pe ce eşti aşezat?", întrebă acesta. „Un gunoi", răspunse cerşetorul. „E doar o cutie veche. Stau pe ea de când mă ştiu." „Te-ai uitat vreodată înăuntru?", întrebă străinul. „Nu", răspunse cerşetorul. „Ce rost are? Nu e nimic în ea." „Uită-te înăuntru", insistă străinul. Cerşetorul reuşi să ridice puţin capacul. Şocat, nevenindu-i să creadă, văzu că toată cu­tia era plină cu aur.

Eu sunt străinul care nu are nimic să vă dea şi care vă spu­ne să vă uitaţi înăuntru. Nu în interiorul unei cutii, ca în para­bolă, ci undeva mai aproape: în interiorul dvs.

„Dar eu nu sunt un cerşetor" — mi se pare că vă aud pro­testând.

Cei care nu şi-au găsit încă adevărata bogăţie, care este strălucitoarea fericire a Fiinţei şi sentimentul profund şi in­destructibil de pace venit odată cu ea, sunt cerşetori, chiar dacă deţin cele mai mari bogăţii materiale. Ei caută în afara lor fărâme de plăcere sau de satisfacţie, de recunoaştere, de siguranţă sau de iubire, deşi au în sine o comoară care conţi­ne nu numai aceste lucruri, ci este infinit mai bogată decât orice le-ar putea oferi lumea.

Cuvântul „iluminare" evocă într-un fel ideea unei realizări supraomeneşti, iar şinele fals vrea să perpetueze această idee; dar aceasta este pur şi simplu starea dvs. naturală, trăirea identităţii cu Fiinţa. Este o stare de conectare la ceva inco­mensurabil şi indestructibil, la ceva care, aproape paradoxal, sunteţi în esenţă dvs., dar care, cu toate acestea, vă depăşeşte cu mult. înseamnă regăsirea naturii dvs. adevărate, dincolo de nume şi de înfăţişare. Incapacitatea de a simţi această conec­tare dă naştere iluziei separării — separare de propria persoa­nă şi de lumea care vă înconjoară. Atunci vă percepeţi, con­ştient sau inconştient, ca pe un fragment izolat. Apare frica, iar conflictul interior devine starea normală.

Îmi place foarte mult definiţia extrem de simplă pe care Buddha o dă iluminării: „sfârşitul suferinţei". Nu este nimic supraomenesc în ea, nu-i aşa? Desigur, ca definiţie, este incom­pletă. Ne spune doar ce nu este iluminarea: nu este suferinţă. Dar ce rămâne atunci când nu mai există suferinţă? Buddha păstrează tăcerea asupra acestui subiect, iar tăcerea lui în­seamnă că acest lucru trebuie descoperit pe cont propriu. El foloseşte o definiţie negativă pentru ca mintea să nu o trans­forme într-o credinţă sau într-o realizare supraomenească, un obiectiv imposibil de atins. în ciuda acestei precauţii, majori­tatea budiştilor cred şi azi că iluminarea este pentru Buddha, nu pentru ei, cel puţin nu în această viaţă.

Aţi folosit cuvântul Fiinţă. Puteţi să ne explicaţi ce înţele­geţi prin acest cuvânt?

Fiinţa este energia vitală unitară, eternă, mereu prezentă deasupra miliardelor de forme vii supuse naşterii şi morţii. Totuşi, Fiinţa nu este numai deasupra, ci şi în adâncul fiecă­rei forme de viaţă, ca esenţă interioară invizibilă şi indestruc­tibilă. Ceea ce înseamnă că ea ne este accesibilă în acest moment sub forma sinelui nostru profund, a naturii noastre adevărate. Dar nu căutaţi să puneţi stăpânire pe ea prin puterea "minţii. Nu încercaţi să o înţelegeţi. Nu puteţi să o cunoaşteţi decât atunci când mintea este liniştită. Când sunteţi prezent, când atenţia voastră se îndreaptă intens şi în întregime spre Clipa de acum, Fiinţa poate fi simţită, dar ea nu poate fi înţe­leasă niciodată pe cale mentală. A regăsi conştiinţa Fiinţei şi a menţine această stare de „conştiinţă sensibilă" înseamnă a atinge iluminarea.

S

Când spuneţi Fiintă, vă referiţi la Dumnezeu ?  Dacă da,  nu spuneţi Dumnezeu?

Cuvântul Dumnezeu şi-a pierdut sensul pe parcursul mii­lor de ani de folosire greşită. îl folosesc uneori şi eu, dar des­tul de rar. Prin „folosire greşită" vreau să spun că oameni care nu au reuşit niciodată să arunce măcar o privire fugară în lu­mea sacrului, în vastitatea infinită din spatele acestui cuvânt, îl folosesc cu multă convingere, ca şi cum ar şti despre ce anume vorbesc. Sau aduc argumente împotriva sa, ca şi cum ar şti ce este lucrul pe care îl neagă. Această folosire greşită dă naştere unor credinţe, unor afirmaţii absurde şi unor iluzii egoiste, ca de exemplu: „Dumnezeul meu sau al nostru este singurul adevărat, iar Dumnezeul tău este fals", sau faimoa­sei afirmaţii a lui Nietzsche: „Dumnezeu a murit".

Cuvântul Dumnezeu a devenit un concept închis. în mo­mentul când este rostit, apare o imagine mentală, poate că nu chiar aceea a unui bătrân cu barbă albă, totuşi o reprezentare mentală a unui lucru sau a unei persoane din afara noastră şi, desigur, aproape inevitabil, aceasta este o persoană sau un lu­cru de sex masculin.

Nici Dumnezeu, nici Fiinţă şi nici vreun alt cuvânt nu poa­te defini sau explica realitatea inefabilă din spatele cuvântu­lui, astfel că singura întrebare importantă este aceea dacă cu­vântul este un sprijin sau o piedică pentru capacitatea noastră de a trăi realitatea la care se referă. Trimite el dincolo de sine, la o realitate transcendentă, sau se contaminează cu uşurinţă, devenind nimic altceva decât o idee din mintea dvs. în care credeţi, un idol mental?

Cuvântul Fiinţă nu explică nimic, dar nici cuvântul Dum­nezeu nu face acest lucru. Totuşi, Fiinţa are avantajul de a fi un concept deschis. Nu reduce infinitatea invizibilă la o entitate finită. Este imposibil să ne formăm o imagine mentală despre ea. Nimeni nu poate să revendice exclusiv Fiinţa. Este însăşi esenţa şi vă este imediat accesibilă ca sentiment al propriei prezenţe, drept conştientizare a lui „eu sunt", care este ante­rioară gândului că „eu sunt asta sau cealaltă". Aşadar, este un pas foarte mic între cuvântul Fiinţă şi experienţa existenţei.

S

Care este cel mai mare obstacol în calea trăirii acestei realităţi? 

Identificarea cu mintea dvs., care face ca gândirea să de­vină un impuls permanent şi repetitiv. Incapacitatea de a te opri să mai gândeşti este o boală groaznică, dar nu ne dăm seama de acest lucru pentru că aproape toată lumea suferă de ea, aşa că o considerăm un lucru normal. Acest zgomot men­tal neîncetat ne împiedică să găsim acea lume a liniştii inte­rioare, care este inseparabilă de Fiinţă. El creează şi un sine fals, construit de minte, care aruncă o umbră de frică şi sufe­rinţă. Vom discuta mai mult despre acest lucru mai târziu.

Filozoful Descartes credea că a descoperit adevărul funda-[ mental când a făcut afirmaţia: „Gândesc, deci exist". De fapt, | el formulase eroarea fundamentală: echivalarea gândirii cu î, Fiinţa şi a identităţii cu gândirea. Cel ce gândeşte compulsiv, Sadică aproape toată lumea, trăieşte într-o stare de separare [aparentă, într-o lume nebunesc de complexă, cu conflicte şi [ probleme perpetue, o lume care reflectă fragmentarea din ce în ce mai mare a minţii. Iluminarea este o stare de integritate, de a l fi „unitar" şi, din acest motiv, împăcat. A fi unitar cu viaţa în [aspectul său manifest, lumea, ca şi cu şinele dvs. profund şi viaţa nemanifestă — a fi unitar cu Fiinţa. Iluminarea nu este  numai sfârşitul suferinţei şi al conflictelor perpetue din interiorul şi din afara noastră, ci şi sfârşitul sclaviei noastre faţă de gândirea neîntreruptă. Ce sentiment incredibil de eliberare! Identificarea cu mintea creează un ecran opac de concep­te, etichete, imagini, cuvinte, judecăţi şi definiţii ce blochează orice relaţie autentică. Se interpune între conştiinţa de sine şi persoană, între dvs. şi restul oamenilor, între dvs. şi natură, între dvs. şi Dumnezeu. Acest ecran de gânduri este cel care creează iluzia separării, impresia că existaţi complet separat de „celălalt". Atunci uitaţi faptul esenţial că, în spatele nive­lului aparenţei fizice şi al formelor diferite, sunteţi unitar cu tot ceea ce există. Prin „uitaţi" vreau să spun că nu mai puteţi simţi această unitate ca realitate de sine evidentă. Puteţi cre­de că acest lucru este adevărat, dar nu mai ştiţi că este adevă­rat. O credinţă poate fi liniştitoare. Totuşi numai prin expe­rienţa proprie devine eliberatoare.

Gândirea a devenit o boală. Bolile apar atunci când lucru­rile nu mai sunt în echilibru. De exemplu, nu este nimic anor­mal în multiplicarea şi diviziunea celulelor în corpul uman, dar, când acest proces continuă fără să ţină cont de orga­nismul ca întreg, celulele proliferează şi apare o boală.

Notă: Mintea este un instrument minunat dacă este folosi­tă corect. Totuşi, folosită incorect, devine foarte distructivă. Pentru a exprima mai precis acest lucru, nu contează în ce măsură vă folosiţi incorect mintea — pentru că, de obicei, nu o folosiţi deloc. Ea vă foloseşte pe dvs. Aceasta este boala. Credeţi că sunteţi mintea dvs. Este o iluzie. Instrumentul a pus stăpânire pe dvs.

Nu sunt în totalitate de acord. Este adevărat că am multe gânduri care nu au un scop precis, ca majoritatea oamenilor, dar am totuşi capacitatea de a alege să-mi folosesc mintea pen­tru a obţine sau realiza diferite lucruri şi fac asta tot timpul.

Numai faptul că puteţi rezolva un careu de cuvinte încru­cişate sau construi o bombă atomică nu înseamnă că vă folo­siţi mintea. Aşa cum câinilor le place foarte mult să roadă oase, mintea adoră să se ocupe de probleme. Acesta este mo­tivul pentru care rezolvă cuvinte încrucişate şi construieşte bombe atomice. Dvs. nu sunteţi interesat de aceste scopuri. Daţi-mi voie să vă pun o întrebare: vă puteţi elibera de min­tea dvs. ori de câte ori doriţi? Aţi descoperit butonul de „în­chidere"?

Adică să nu mai gândesc deloc? Nu, nu pot. Poate numai o secundă sau două.

Atunci, mintea este cea care vă foloseşte pe dvs. Vă iden­tificaţi inconştient cu ea, aşa că nici nu ştiţi că sunteţi sclavul ei. Este ca şi cum aţi fi posedat fără să ştiţi şi luaţi entitatea care vă posedă drept persoana dvs. începutul libertăţii este să vă daţi seama de faptul că nu sunteţi entitatea care vă posedă — adică gânditorul din sinea dvs. Cunoscând acest lucru, aveţi ocazia să observaţi entitatea. în momentul în care înce­peţi să observaţi gânditorul, se activează un nivel superior al conştiinţei. Atunci începeţi să realizaţi că dincolo de lumea gândurilor există o arie vastă a inteligenţei, că gândul este nu mai un aspect mărunt al acesteia. Conştientizaţi de asemenea că toate lucrurile care contează — frumuseţea, iubirea, crea­tivitatea, bucuria, pacea interioară— vin de dincolo de min­te. Atunci începeţi să vă treziţi.

S

Eliberarea de mintea noastră

Ce vreţi să spuneţi prin „ observarea gânditorului"?

Când o persoană se duce la doctor şi spune: „Aud o voce capul meu", probabil că va fi trimisă la psihiatru. Cert este într-un mod foarte asemănător, aproape toată lumea aude a sau mai multe voci în cap tot timpuj: gândurile involun-e în legătură cu care nu vă daţi seama că aveţi puterea de a, opri. Monologuri şi dialoguri continue. Probabil că aţi întâlnit pe stradă „nebuni" care vorbesc ă oprire, cu voce tare sau mormăind în barbă. Ei bine, acest cru nu diferă foarte mult de ceea ce faceţi dvs. înşivă şi toţi enii „normali", cu excepţia faptului că nu vorbiţi cu voce Vocea comentează, speculează, compară, judecă, se lânge, acceptă sau respinge etc. Ea nu este neapărat relevan-pentru situaţia în care vă aflaţi în acel moment; poate evo-trecutul recent sau îndepărtat, poate repeta sau imagina po-iibile situaţii viitoare. îşi imaginează deseori lucruri negative finaluri nedorite; acest lucru este numit „îngrijorare", 'neori, această bandă de magnetofon care zbârnâie în fundal BSte însoţită de imagini sau „filme mentale". Chiar dacă vo­ia este relevantă pentru situaţia curentă, ea va fi interpretată termenii trecutului; pentru că vocea aparţine minţii noastre iondiţionate, care este rezultatul istoriei noastre de viaţă, dar al cadrului mental cultural colectiv pe care l-am moştenit. Aşa că dvs. priviţi şi evaluaţi prezentul prin prisma trecutului ţi obţineţi o perspectivă total eronată asupra lui. Nu de puţi-ori, vocea este cel mai aprig duşman al dvs. Mulţi oameni iese având în minte un tiran care îi atacă şi îi pedepseşte continuu, acaparându-le mare parte din energia vitală. El este cauza nefericirii şi a suferinţei neexprimate, şi chiar a bolii.

Vestea bună este că vă puteţi elibera de mintea dvs. Aceasta este singura eliberare autentică. Puteţi face primul pas chiar acum. începeţi să vă ascultaţi vocea care vorbeşte în capul dvs. cât puteţi de des. Acordaţi o atenţie deosebită gândurilor repetitive sau tiparelor de gândire; poate că aceste vechi dis­curi de gramofon vorbesc în capul dvs. de ani întregi. Iată ce înţeleg eu prin „observarea gânditorului" — este un alt fel de a spune: ascultă-ţi vocea minţii, acolo ca spectator, ca martor.

Când vă ascultaţi vocea minţii, încercaţi să fiţi imparţial. Adică nu o judecaţi. Nu judecaţi şi nu condamnaţi ceea ce au­ziţi, pentru că asta ar însemna că aceeaşi voce a intrat din nou pe uşa din spate. Vă veţi da repede seama: vocea e acolo, iar eu sunt aici, ascultând-o, urmărind-o. Conştientizarea faptu­lui că eu sunt — acest sentiment al propriei prezenţe — nu este un gând. El vine de undeva de dincolo de minte.

S

Aşa că, atunci când ascultaţi un gând, conştientizaţi nu nu­mai gândul, ci şi propria dvs. prezenţă ca martor al gândului. In felul acesta, a apărut o nouă dimensiune a conştiinţei. în timp ce vă ascultaţi gândul, simţiţi o prezenţă conştientă — şinele dvs. profund — ca şi cum s-ar afla dincolo de gând sau dedesubtul lui, orice-ar însemna asta. Atunci gândul îşi pier­de puterea asupra dvs. şi începe cu repeziciune să slăbească în intensitate, în forţă, pentru că nu mai continuaţi să încărcaţi mintea cu energie prin identificarea cu el. Acesta este începu­tul sfârşitului gândirii involuntare şi compulsive.

Când un gând cedează, veţi resimţi o discontinuitate în flu­xul mental — un hiat al non-minţii. La început, aceste inter­vale vor fi scurte, poate de câteva secunde, dar treptat ele se vor prelungi. Când vor apărea astfel de intervale, veţi simţi o lumită linişte şi pace interioare. Acesta este începutul stării aaturale de trăire a unităţii cu Fiinţa, senzaţie care, de obicei, ieste ascunsă de minte. Exersând, sentimentul de linişte şi pace se va aprofunda. De fapt, profunzimea lui nu are limite. sVeţi simţi şi o subtilă senzaţie de bucurie care urcă din adân-I dvs.: bucuria de a trăi.

Nu este o stare asemănătoare cu transa. Deloc. Aici nu e vorba de o pierdere a conştiinţei. Este exact opusul transei. [Dacă preţul păcii ar fi scăderea nivelului conştiinţei, iar pre-fcţul calmului — o scădere a vitalităţii şi a vitezei de reacţie, atunci aceste lucruri nu ar merita dobândite. în această stare conectare interioară sunteţi mult mai alert şi mai treaz de-It în momentele de identificare cu mintea. Sunteţi în întregi­se prezent. Aceasta măreşte frecvenţa vibraţiei câmpului energetic care dă viaţă corpului fizic.

Pe măsură ce pătrundeţi mai adânc în această zonă a „non-minţii", cum i se spune uneori în Orient, câştigaţi o stare de conştiinţă pură. În această stare, vă simţiţi propria prezenţă cu o asemenea intensitate şi bucurie, încât orice gând, orice emoţie, întregul corp fizic şi toată lumea externă devin relativ lipsite de importanţă în comparaţie cu trăirea. Totuşi, nu este o stare egoistă, ci una total altruistă. Vă conduce dincolo Ide ceea ce aţi crezut până acum că este „sinele propriu". Această prezenţă sunteţi esenţialmente dvs. şi, în acelaşi timp, inimaginabil mai mult decât dvs. Ceea ce încerc să vă împărtăşesc aici poate părea paradoxal sau chiar contradictoriu, dar nu există niciun alt mod în care aş putea exprima aceste lucruri.

S

În loc să „observaţi gânditorul", puteţi crea dvs. înşivă un gol în fluxul gândirii, pur şi simplu concentrându-vă atenţia asupra Clipei de acum. Deveniţi intens conştient de momen­tul prezent. Este un lucru care vă va aduce o profundă satis­facţie. Astfel, vă îndepărtaţi conştiinţa de activităţile minţii şi creaţi un hiatus al non-minţii, în care sunteţi extrem de alert şi conştient, însă fără să gândiţi. Aceasta este esenţa meditaţiei. în viaţa cotidiană, puteţi face acest exerciţiu oprindu-vă la orice activitate de rutină care de obicei este doar un mod de a atinge un obiectiv, acordându-i toată atenţia dvs., astfel încât să devină un scop în sine. De exemplu, de câte ori coborâţi şi urcaţi scările acasă sau la locul de muncă, fiţi extrem de atent la fiecare pas, la fiecare mişcare, chiar şi la respiraţie. Fiţi to­tal prezent. Sau când vă spălaţi pe mâini, fiţi atent la toate in­formaţiile senzoriale asociate cu această activitate: sunetul şi felul în care simţiţi apa, mişcările mâinilor, mirosul săpunu­lui ş.a.m.d. Ori atunci când vă urcaţi în maşină, după ce în­chideţi portiera, opriţi-vă pentru câteva secunde şi obser-vaţi-vă respiraţia. Conştientizaţi senzaţia calmă, dar intensă a prezenţei. Există un singur criteriu sigur în funcţie de care vă puteţi măsura succesul în această activitate: gradul în care simţiţi pacea interioară.

S

Aşa că pasul cel mai important al călătoriei dvs. spre ilu­minare constă în a învăţa să nu vă mai identificaţi cu mintea dvs. De câte ori creaţi un gol în fluxul mental, lumina conşti­inţei se accentuează.

Într-o zi s-ar putea să vă surprindeţi zâmbind vocii din minte, aşa cum v-aţi amuza de poznele unui copil. Iar aceas­ta denotă că, de câtva timp, nu mai luaţi în serios ceea ce se petrece în minte, deoarece sentimentul dvs. de sine nu mai depinde de un asemenea proces.

Iluminarea: depăşirea gândurilor

Gândirea nu  este esenţială pentru supravieţuirea  în această lume?

Mintea dvs. este un instrument, o unealtă. Ea există pentru a fi folosită într-un anumit scop, iar, când sarcina este în­deplinită, lăsaţi-o deoparte. Dar, după cum stau lucrurile, aş spune că aproape 80-90% din gândurile majorităţii oameni­lor sunt nu numai repetitive şi inutile, dar, prin natura lor dis-funcţională şi deseori negativă, mare parte sunt chiar dăunătoare. Observaţi-vă mintea şi veţi descoperi că este adevărat. Ea duce la o pierdere importantă de energie vitală.

Acest gen de gândire compulsivă este în realitate o formă de dependenţă. Prin ce se caracterizează dependenţa? Pur şi [simplu prin faptul că nu mai simţiţi că aţi avea posibilitatea să hotărâţi când să va opriţi. Pare un lucru mai puternic decât dvs., care vă dă un fals sentiment de plăcere, o plăcere care invariabil se transformă în durere.

 

                   De ce am fi dependenţi de minte?

 

Pentru că vă identificaţi cu ea — ceea ce consideraţi a fi identitatea dvs. derivă din conţinutul şi activitatea minţii. Vi se pare că aţi înceta să existaţi dacă nu aţi mai gândi. Pe mă-i sură ce creşteţi, vă formaţi o imagine mentală despre cine sunteţi, în baza condiţionării personale şi culturale. Putem (numi această identitate fantomatică „sine fals". Şinele fals constă în activitatea mentală şi nu poate fi menţinut în viaţă decât gândind permanent. Termenul de „sine fals" are sensuri ! diferite pentru persoane diferite, dar, în contextul propus de mine, se referă la acel sine fals creat prin identificarea incon­ştientă cu mintea.

Pentru sinele fals, momentul prezent abia dacă există. Nu­mai trecutul şi viitorul sunt considerate importante. Această inversare totală a adevărului este cauzată de faptul că mintea nu funcţionează corect sub influenţa sinelui fals. Este mereu preocupată de menţinerea în viaţă a trecutului, pentru că, fără el, cine mai sunteţi dvs.? Se proiectează constant în viitor pentru a-şi asigura supravieţuirea continuă şi a căuta acolo eliberarea sau împlinirea. Mintea spune: „într-o zi, când se va întâmpla cutare sau cutare lucru, mă voi simţi bine, voi fi fe­ricit şi împăcat". Chiar şi atunci când şinele fals pare preocu­pat de prezent, ceea ce vede nu este prezentul: acesta este per­ceput total greşit pentru că este privit prin ochii trecutului. Sau reduce prezentul la un mijloc pentru atingerea unui scop, un obiectiv întotdeauna legat de viitorul proiectat de minte. Observaţi-vă mintea şi veţi vedea că aşa funcţionează.

Momentul prezent este cheia eliberării. Dar nu puteţi găsi momentul prezent atâta timp cât vă identificaţi cu mintea dvs.

 

Nu vreau să-mi pierd capacitatea de a analiza şi a face deosebiri. Nu m-ar deranja să învăţ să gândesc mai clar, mai concentrat, dar nu vreau să-mi pierd capacitatea mentală. Darul gândirii este cel mai preţios lucm pe care îl avem. Fără el, am fi doar o altă specie de animale. 

Dominaţia minţii nu este mai mult decât un stadiu în evo­luţia conştiinţei. Necesitatea de a trece la stadiul următor a devenit o urgenţă; altfel, vom fi distruşi de minte, care s-a preschimbat într-un monstru. Vom discuta mai pe larg aceste lucruri mai târziu. Gândirea şi conştiinţa nu sunt sinonime. Gândirea este numai un aspect limitat al conştiinţei. Gândul nu poate exista fără conştiinţă, dar conştiinţa nu are nevoie de gânduri.

Iluminarea înseamnă depăşirea gândului, evitarea întoar­cerii la un nivel anterior gândului, acela de animal sau de plantă. în starea de iluminare, vă puteţi folosi gândirea ori de câte ori este necesar, dar într-un mod mult mai eficient şi cu mai multă concentrare decât înainte. O puteţi folosi mai ales în scopuri practice, dar sunteţi eliberaţi de dialogul interior involuntar, păstrându-vă liniştea interioară. Când vă folosiţi mintea, şi mai ales atunci când aveţi nevoie de o soluţie creativă, alternaţi la fiecare câteva minute gândirea cu liniştea, Iştarea de activare a minţii cu aceea de liniştire a ei. în afara minţii, conştiinţa există fără gând. Numai astfel este posibilă gândirea creativă, pentru că numai aşa gândul are o putere re­ală. Gândul singur, lipsit de conectarea la lumea vastă a con­ştiinţei, devine repede sterp, nebunesc, distructiv.

Mintea este, în esenţă, o maşină de supravieţuire. Atacul şi apărarea împotriva altor minţi, adunarea, depozitarea şi ana­lizarea informaţiilor — acestea sunt lucrurile la care se price­pe ea, dar nu este deloc creativă. Toţi artiştii adevăraţi, indi­ferent dacă ştiu sau nu, creează într-o zonă aflată în afara minţii, din liniştea lor interioară. Mintea dă apoi formă impul­sului creativ sau intuiţiilor. Chiar şi marii oameni de ştiinţă au afirmat că descoperirile creative cele mai importante le-au fă­cut în momente de calm mental. în urma unui chestionar apli­cat celor mai mari matematicieni de pe tot teritoriul Statelor Unite, inclusiv lui Einstein, pentru a afla metodele lor de lu­cru, rezultatul — surprinzător — a fost acela că „gândirea joacă numai un rol secundar în faza decisivă şi de scurtă du­rată a actului creator". Aşa că eu aş spune că motivul foarte simplu pentru care majoritatea oamenilor de ştiinţă nu sunt creativi nu este acela că nu ştiu să gândească, ci acela că nu ştiu cum să se oprească din gândit!

Nu prin intermediul minţii, al gândirii s-a creat miracolul vieţii pe Pământ sau corpul dvs., şi nu prin intermediul ei sunt ele menţinute în viaţă. Există în mod clar o inteligenţă mult mai vastă decât mintea. Cum poate o singură celulă umană, care are un diametru de 20-30 µmm, să conţină în ADN-ul ei in­strucţiuni care ar putea umple 1.000 de cărţi, a câte 600 de pa­gini fiecare? Cu cât aflăm mai multe despre funcţionarea cor­pului, cu atât înţelegem mai bine cât de vastă este inteligenţa care l-a construit şi cât de puţine ştim despre ea. Când mintea noastră se reconectează cu ea, devine cea mai minunată unealtă. începe să deservească un scop care o depăşeşte cu mult.

Emoţia: reacţia corpului la activitatea minţii

Dar emoţiile? Sunt prins mult mai des în vârtejul emoţii­lor mele decât în vârtejul gândurilor.

Mintea, în felul în care folosesc eu acest cuvânt, nu este compusă doar din gânduri. Ea include şi emoţiile, şi tiparele mental-emoţionale de reacţie inconştientă. Emoţia apare aco­lo unde mintea şi corpul se întâlnesc. Este reacţia corpului la activitatea minţii — sau, aţi putea spune, o reflectare a minţii în corp. De exemplu, gândul la un posibil atac sau un gând ostil va crea în corp o acumulare de energie, pe care noi o nu­mim furie. Corpul se pregăteşte de luptă. Gândul că sunteţi ameninţat, fizic sau psihologic, face corpul să se contracte, iar aceasta este componenta fizică a ceea ce noi numim frică. Cercetările au arătat că emoţiile puternice pot produce schim­bări chiar şi în biochimia corporală. Aceste schimbări biochi­mice reprezintă aspectul fizic sau material al emoţiilor. Desi­gur, nu sunteţi întotdeauna conştienţi de toate tiparele dvs. de gândire şi deseori numai observându-vă emoţiile le puteţi conştientiza.

Cu cât vă identificaţi mai mult cu gândirea, cu preferinţe­le şi cu aversiunile dvs., cu judecăţile şi cu interpretările, cu alte cuvinte, cu cât sunteţi mai puţin prezent ca observator conştient, cu atât încărcătura emoţională va fi mai puternică, indiferent dacă sunteţi conştient sau nu de acest lucru. Dacă nu vă puteţi simţi emoţiile ca atare, dacă sunteţi despărţit de ele, le veţi trăi la un nivel pur fizic, ca pe o problemă fizică sau ca pe un simptom. S-a scris foarte mult despre aceasta în ultimii ani, aşa că nu e nevoie să aprofundam. Un tipar incon­ştient puternic se poate manifesta şi sub forma unui eveni­ment extern, care vi se întâmplă. De exemplu, am observat că, în cazul oamenilor care au acumulat multă furie, fără să o conştientizeze şi fără să o exprime, există o probabilitate mai mare de a fi atacaţi, verbal sau chiar fizic, de alte persoane furioase — deseori fără niciun motiv aparent. Ei emană un puternic iz de furie, pe care anumite persoane îl detectează la nivel subliminal, fapt ce le declanşează propria furie latentă.

Dacă aveţi dificultăţi în a vă simţi emoţiile ca atare, înce­peţi prin a vă concentra atenţia asupra câmpului energetic intern al propriului corp. Simţiţi-vă corpul din interior. Astfel veţi intra în contact cu emoţiile dvs. Vom explora această pro­blemă în detaliu mai târziu.

S

Spuneţi că o emoţie este reflectarea minţii în corp. Dar, uneori, între cele două entităţi apare un conflict: mintea spu­ne „nu", în timp ce emoţia spune „da" sau invers.

Dacă vreţi într-adevăr să vă cunoaşteţi mintea, corpul vă va oferi întotdeauna o reflectare autentică, aşa că fiţi atenţi la emoţie sau mai degrabă simţiţi-o în corp. Dacă între cele două există un conflict aparent, gândul va fi minciuna, iar emoţia va fi adevărul. Nu va reprezenta adevărul ultim despre cine sunteţi, ci adevărul relativ despre starea minţii dvs. la mo­mentul respectiv.

Conflictul dintre gândurile de la suprafaţă şi procesele mentale inconştiente este foarte frecvent. Poate că nu sunteţi capabil deocamdată să aduceţi activitatea mentală inconştien­tă în conştiinţă sub forma gândurilor, dar ea se va reflecta mereu în corp sub forma emoţiei, iar emoţiile vi le puteţi con­ştientiza. A privi o emoţie în acest fel este, în linii mari, ca şi cum ai asculta sau privi un gând, lucru despre care am vorbit mai devreme. Singura diferenţă este aceea că, dacă gândul există doar în mintea dvs., o emoţie are o puternică componen­ta fizică şi, prin urmare, este simţită în primul rând în corp. Pu­teţi lăsa emoţia să existe acolo fără a fi controlaţi de ea. Nu mai sunteţi emoţia; sunteţi martorul, prezenţa observatoare. Dacă exersaţi acest lucru, tot ceea ce este inconştient în dvs. va fi adus la lumina conştiinţei. 

Deci observarea emoţiilor noastre este la fel de importan­tă ca şi observarea gândurilor?

Da. Faceţi-vă un obicei din a vă întreba: „Ce se întâmplă în mine în acest moment?" întrebarea vă va indica direcţia corectă. Dar nu analizaţi, pur şi simplu urmăriţi. Concentra-ţi-vă atenţia în interior. Simţiţi energia emoţiei. Dacă nu exis­tă nicio emoţie, îndreptaţi-vă atenţia mai adânc, spre câmpul energetic interior al corpului dvs. Aceasta este uşa către Fiinţă.

S

O emoţie reprezintă de obicei un tipar de gândire amplifi­cat şi energizat, iar, din cauza încărcăturii sale energice dese­ori copleşitoare, la început nu este uşor să rămâi prezent sufi­cient de mult timp pentru a o observa. Vrea să pună stăpânire pe dvs. şi de obicei reuşeşte — cu excepţia cazului în care sunteţi suficient de prezent. Dacă vă simţiţi atras în identifi­carea inconştientă cu emoţia printr-o lipsă de prezenţă, lucru normal, de altfel, emoţia devine temporar identică cu dvs. Deseori, gândirea şi emoţia formează un cerc vicios, alimen-tându-se reciproc. Tiparul de gândire îşi creează o reflexie amplificată sub forma emoţiei, iar frecvenţa de vibraţie a emoţiei continuă să hrănească tiparul iniţial de gândire. Stă­ruind mental asupra situaţiei, asupra evenimentului sau asu­pra persoanei percepute drept cauză a emoţiei, gândul încar­că emoţia cu energie, iar, la rândul ei, emoţia energizează tiparul de gândire ş.a.m.d.

În principiu, toate emoţiile sunt modificări ale unei emoţii primordiale şi nediferenţiate, care îşi are originea în pierderea conştiinţei de sine, dincolo de orice nume şi formă. Din cau­za naturii sale nediferenţiate, este greu să găsim un nume care să descrie precis această emoţie. „Frica" este un termen des­tul de apropiat, dar, pe lângă un sentiment constant de ame­ninţare, această emoţie include şi un sentiment profund de abandon şi neîmplinire. Ar fi mai potrivit dacă am folosi un termen la fel de nediferenţiat ca şi această emoţie primară şi să o numim, pur şi simplu, „durere". Una dintre principalele sarcini ale minţii este să se împotrivească şi să înlăture aceas­tă durere emoţională — unul dintre motivele activităţii sale neîntrerupte —, dar tot ce poate să facă este să o ascundă tem­porar. De fapt, cu cât mintea se luptă mai mult să scape de du­rere, cu atât durerea devine mai puternică. Mintea nu poate găsi niciodată soluţia, nici nu-şi poate permite să vă lase pe dvs. să o faceţi, pentru că este ea însăşi o parte din „proble­mă'". Imaginaţi-vă un şef al unei secţii de poliţie care încear­că să prindă un incendiator, când, făptaşul este, de fapt, chiar d. Nu veţi scăpa de durere până când nu veţi înceta să căutaţi rostul sinelui identificându-vă cu mintea dvs., mai exact, cu şinele fals. Mintea va fi în acel moment înlăturată de la pute­re şi Fiinţa vi se va revela drept adevărata dvs. natură. Da, ştiu ce o să mă întrebaţi.

Voiam să vă întreb: ce se întâmplă cu emoţiile pozitive, ca iubirea şi bucuria?

Ele nu pot fi separate de starea dvs. naturală de conectare interioară cu Fiinţa. Clipe fulgurante de iubire şi bucurie sau Scurte momente de profundă pace interioară sunt posibile ori de câte ori în fluxul gândirii apare un gol. Pentru cei mai mulţi oameni, astfel de goluri apar rareori şi numai acciden­tal, în momentele în care mintea rămâne „fără grai", momen­te declanşate uneori de o frumuseţe ieşită din comun, de o so­licitare fizică extremă sau chiar de un pericol foarte mare. Uintr-o dată, apare liniştea interioară. Şi în interiorul acestei linişti există o bucurie subtilă, dar intensă, există pace.

De obicei, astfel de momente sunt de scurtă durată, deoa­rece mintea îşi reia repede activitatea de bruiaj, pe care noi o numim gândire. Iubirea, bucuria şi pacea nu pot înflori până când nu v-aţi eliberat de sub dominaţia minţii. Dar aceste sen­timente nu sunt ceea ce eu aş numi emoţii. Ele se situează dincolo de emoţii, la un nivel mult mai profund. Aşa că tre­buie să vă conştientizaţi în întregime emoţiile şi să fiţi capabili să le simţiţi, înainte de a putea simţi ceea ce se află în spatele lor. Emoţie înseamnă, ad litteram, „tulburare". Cuvân­tul vine din latinescul emovere, care are sensul de „a tulbura".

Iubirea, bucuria şi pacea sunt stări profunde ale Fiinţei sau, mai curând, trei aspecte ale stării de conectare interioară cu Fiinţa. Prin urmare, nu au un antonim, deoarece vin din afara minţii. Emoţiile, pe de altă parte, prin faptul că aparţin minţii dualiste, sunt supuse legii contrariilor. Aceasta înseamnă că nu puteţi avea parte de ceva bun fără ceva rău. Ca urmare, în lipsa iluminării, în starea de identificare cu mintea, ceea ce este uneori numit în mod greşit bucurie reprezintă, de obicei, scurta plăcere din ciclul alternanţei continue între plăcere şi durere. Plăcerea derivă întotdeauna dintr-un aspect exterior, în timp ce bucuria vine din interior. Acelaşi lucru care astăzi vă produce plăcere mâine vă va produce durere sau vă va pă­răsi, şi astfel absenţa sa vă va cauza durerea. Şi ceea ce dese­ori este numit dragoste poate fi foarte plăcut şi incitant pentru un timp, dar reprezintă un ataşament rezultat din dependenţă, o stare de nevoie extremă, ce se poate transforma în contrariul ei cât ai clipi. Multe relaţii de „iubire" oscilează între „iubire" şi ură, atracţie şi agresiune, după ce euforia iniţială a trecut.

Iubirea reală nu vă face să suferiţi. Cum ar putea? Ea nu se transformă brusc în ură, aşa cum bucuria autentică nu se tran­sformă în durere. După cum v-am spus, chiar şi înainte de a atinge iluminarea — înainte de a vă elibera de mintea dvs. —, puteţi simţi străfulgerări ale bucuriei şi ale iubirii adevărate sau ale păcii interioare, profunde, dar foarte vii. Acestea sunt aspecte ale naturii dvs. adevărate, care de obicei este ascunsă de minte. Chiar şi într-o relaţie de dependenţă „normală" pot exista momente în care să fie simţită prezenţa a ceva autentic şi pur. Dar vor fi numai străfulgerări, acoperite curând prin interferenţele minţii. Poate veţi avea atunci sentimentul că v-aţi aflat în posesia unui lucru foarte preţios, pe care însă l-aţi pierdut, sau poate că mintea vă va convinge de faptul că, oricum, era o iluzie. Adevărul este că nu era o iluzie şi că nu puteţi pierde această stare. Este o parte din starea dvs. natura­lă, ce poate fi ascunsă, dar niciodată distrusă de minte. Chiar şi atunci când cerul este foarte acoperit de nori, soarele tot nu dispare. El continuă să se afle acolo, de cealaltă parte a norilor.

Buddha spune că durerea sau suferinţa apar în urma do­rinţei sau a „nevoii" arzătoare de ceva şi că pentru a ne eli­bera de durere trebuie să tăiem lanţurile dorinţei.

Toate dorinţele intense sunt încercări ale minţii de a-şi găsi salvarea sau împlinirea în lucruri exterioare şi în viitor, ca substitut pentru bucuria Fiinţei. Atâta timp cât eu sunt totuna cu mintea mea, mă identific cu aceste dorinţe intense, cu aceste nevoi, pofte, ataşamente şi aversiuni; iar în afara lor nu mai există niciun „eu", decât ca simplă posibilitate, ca po­tenţial neîmplinit, o sămânţă care nu a dat încă roade. în această stare, chiar şi dorinţa mea de a mă elibera sau de a ajunge la iluminare este doar o altă poftă de a deveni satisfăcut sau împlinit în viitor. Aşa că nu încercaţi să vă eliberaţi de do­rinţe sau să „atingeţi" iluminarea. Deveniţi prezent. Fiţi aici ca observator al minţii. în loc să-1 citaţi pe Buddha, deveniţi Bud­dha, deveniţi „cel iluminat", adică ceea ce înseamnă cuvântul buddha.

Oamenii se află în ghearele durerii de milioane de ani, de când au căzut din starea de graţie şi au intrat în lumea timpu­lui şi a minţii, pierzând conştiinţa Fiinţei. Din acel moment, au început să se perceapă ca fragmente lipsite de sens într-un univers străin, neconectate la Sursă sau unele cu altele.

Durerea este inevitabilă atâta timp cât vă identificaţi cu mintea, adică atâta timp cât sunteţi inconştient din punct de vedere spiritual. Mă refer aici în primul rând la durerea emo­ţională, care este şi prima cauză a durerilor şi a bolilor fizice. Resentimentul, ura, autocompătimirea, vinovăţia, furia, de­primarea, gelozia ş.a.m.d., chiar şi cel mai slab sentiment de iritare — toate sunt forme ale durerii. Şi fiecare plăcere sau exaltare conţine în ea sămânţa durerii: contrariul său insepa­rabil, care se va manifesta în timp.

Orice om care a folosit vreodată un drog ca să se simtă „bine" va şti că momentele de extaz se transformă în final în­tr-o stare de rău, că plăcerea se transformă în durere. Mulţi oameni ştiu din proprie experienţă cât de uşor şi cât de repe­de se poate transforma o relaţie intimă din sursă de plăcere în sursă de durere. Privite dintr-o perspectivă superioară, atât polul pozitiv, cât şi cel negativ sunt feţe ale aceleiaşi monede, fac amândouă parte din durerea fundamentală, inseparabilă de starea identificării cu mintea.      

Există două niveluri ale durerii: durerea pe care o creaţi în prezent şi durerea din trecut, care mai trăieşte încă în mintea şi în corpul dvs. Cum putem să nu mai creăm durere în pre­zent şi să dizolvăm durerile din trecut — iată despre ce aş vrea să vă vorbesc mai departe.

 

Capitolul 2

 

Conştiinţa: calea eliberării de durere

 

Nu mai creaţi durere în prezent

Nu există om a cărui viaţă să fie total lipsită de durere şi de suferinţă. Oare nu este vorba mai degrabă de a învăţa să trăim cu ele, decât să încercăm să le evităm?

Cea mai mare parte a durerilor omeneşti sunt inutile. Ele sunt create de dvs. înşivă, atâta timp cât viaţa vă este condu­să de o minte care nu este supusă observării.

Durerea pe care o creaţi acum este întotdeauna o formă de neacceptare, de rezistenţă inconştientă la ceea ce există. La ni­velul gândului, rezistenţa este o formă de a judeca. La nivel emoţional, este o formă de negativism. Intensitatea durerii de­pinde de gradul de rezistenţă la momentul prezent, care la rân­dul său depinde de gradul în care vă identificaţi cu mintea. Mintea încearcă mereu să nege Clipa de acum şi să scape de ea. Cu alte cuvinte, cu cât vă identificaţi mai mult cu mintea, cu atât veţi suferi mai mult. Sau putem spune şi aşa: cu cât sunteţi mai capabil să respectaţi şi să acceptaţi Clipa de acum, cu atât veţi fi mai liber de suferinţă şi durere — şi de mintea egocentrică.

Oare din ce motiv, de obicei, mintea se împotriveşte sau neagă Clipa de acum? Pentru că nu poate funcţiona şi păstra controlul în afara timpului, care este trecut şi viitor, aşa că ea percepe Clipa de acum, care se sustrage temporalităţii, ca pe o ameninţare. Timpul şi mintea sunt, de fapt, inseparabile.

Imaginaţi-vă Pământul fără oameni, locuit numai de plan­te şi animale. Ar mai avea un trecut şi un viitor? Ar mai avea sens să vorbim despre timp? întrebările „Cât este ora?" sau „în ce zi suntem?" — dacă ar mai exista cineva să le pună — ar fi total lipsite de sens. Stejarul sau vulturul ar fi zăpăciţi de o asemenea întrebare. „Care oră?", ar întreba ei. „Sigur, e acum. Timpul este Clipa de acum. Ce altceva mai există?"

Da, avem nevoie de minte, ca şi de timp pentru a funcţio­na în această lume, dar ajungem la un punct în care ele pun stăpânire pe viaţa noastră, şi atunci începem să funcţionăm prost, apar durerea şi suferinţa.

Mintea, pentru a se asigura că păstrează controlul, caută permanent să acopere momentul prezent prin trecut şi viitor şi astfel, la fel cum vitalitatea şi potenţialul creator infinit al Fiinţei, care sunt inseparabile de Clipa de acum, devin acope­rite de timp, adevărata dvs. natură este ascunsă de minte. Po­vara din ce în ce mai grea a timpului s-a acumulat în mintea umană. Toţi oamenii suferă din cauza acestei poveri, dar con­tinuă să mai adauge câte puţin la ea în fiecare moment, ori de câte ori ignoră sau neagă acest preţios prezent sau îl reduc la un mijloc pentru atingerea unui obiectiv viitor, care există nu­mai în mintea lor, niciodată în realitate. Acumularea timpului în mintea colectivă şi individuală include şi o mare cantitate de durere reziduală din trecut.

Dacă nu mai vreţi să vă creaţi durere dvs. înşivă sau alto­ra, dacă nu mai doriţi să suplimentaţi reziduurile durerilor tre­cute care mai trăiesc încă în dvs., atunci nu mai creaţi timp sau, cel puţin, nu mai mult decât este necesar pentru a face faţă aspectelor practice ale vieţii. Cum să încetăm să creăm timp? Daţi-vă seama că momentul prezent este tot ceea ce veţi putea avea vreodată. Faceţi din Clipa de acum ţinta prin­cipală a vieţii dvs. Dacă mai înainte sălăşluiaţi în timp şi fă­ceaţi din când în când vizite scurte în Clipa de acum, locuiţi de acum încolo în prezent şi vizitaţi din când în când trecutul şi viitorul, atunci când trebuie să faceţi faţă aspectelor practi­ce ale unei situaţii. Spuneţi mereu „da" momentului prezent.

Ce poate fi mai inutil, mai nesănătos, decât să creaţi o rezis-snţâ internă faţă de un lucru care există deja? Ce poate fi mai nesănătos decât să te opui vieţii înseşi, care este acum şi rae-acum? Predaţi-vă în faţa a ceea ce există. Spuneţi „da" fvieţii — şi observaţi cum viaţa începe dintr-o dată să lucreze "pentru şi nu împotriva dvs.

S

 

Prezentul este uneori inacceptabil, neplăcut sau groaznic.

Este aşa cum este. Observaţi felul în care mintea îl etiche­tează şi cum acest proces de etichetare, această judecare con­tinuă, creează durere şi nefericire. Observând mecanismele minţii, ieşiţi din aceste tipare ale rezistenţei şi atunci îi veţi pu­tea permite momentului prezent să existe. Aceasta vă va oferi experienţa stării de eliberare interioară de condiţiile exterioa­re, starea de pace interioară autentică. Urmăriţi apoi ceea ce se întâmplă şi treceţi la acţiune, dacă este necesar şi posibil.

Acceptaţi — apoi acţionaţi. Indiferent ce conţine momen­tul prezent, acceptaţi-1 ca şi cum dvs. l-aţi fi ales. Conlucraţi întotdeauna cu el, nu împotriva lui. Faceţi-vă din el un prie­ten şi un aliat, nu un duşman. Acest fapt vă va transforma în mod miraculos întreaga viaţă.

S

Durerea trecută: dizolvarea corpului-durere

Atâta timp cât nu puteţi accede la puterea Clipei de acum, icnre durere emoţională pe care o trăiţi lasă în urmă un reziduu dureros, ce continuă să trăiască în sinea dvs. Se conto­peşte cu durerea trecutului, care era deja acolo, şi se fixează în mintea şi în corpul dvs. Ea include, desigur, şi durerea pe care aţi suferit-o în copilărie, provocată de inconştienţa lumii în care v-aţi născut.

Această durere acumulată este un câmp energetic negativ, care vă locuieşte corpul şi mintea. Dacă o consideraţi un fel de entitate invizibilă cu drepturi proprii, începeţi să vă apro­piaţi destul de mult de adevăr. Este corpul-durere emoţional. El are două moduri de funcţionare: latenţa şi activitatea. Un corp-durere se poate afla într-o stare de latenţă până la 90% din timp; totuşi, la o persoană extrem de nefericită, el poate fi activ 100% din timp. Unii oameni trăiesc aproape în întregi­me prin corpul-durere, în timp ce alţii doar în anumite situa­ţii, cum ar fi relaţiile intime, abandonările sau pierderile din trecut, rănirile fizice sau emoţionale ş.a.m.d. Starea de activitate a corpului-durere poate fi declanşată de orice eve­niment, mai ales dacă rezonează cu un tipar al durerii din tre­cut. Când este pregătit să se trezească din faza de latenţă, chiar şi un simplu gând sau o remarcă inocentă, făcută de o persoană apropiată, poate activa corpul-durere.

Unele corpuri-durere sunt neplăcute, dar relativ inofensi­ve, de exemplu, ca un copil care nu vrea să renunţe la o cere­re sâcâitoare. Altele sunt nişte monştri vicioşi şi distructivi, adevăraţi demoni. Unii sunt violenţi fizic; dar mult mai mulţi sunt agresivi din punct de vedere emoţional. Unii atacă per­soanele apropiate sau pe cele din împrejurimi, în timp ce alţii vă atacă chiar pe dvs., gazda lor. Gândurile şi sentimentele pe care le aveţi despre viaţa proprie devin atunci profund nega­tive şi autodistructive. Boala şi accidentele apar deseori toc­mai în acest fel. Unele corpuri-durere îşi pot împinge gazda la sinucidere.

Când credeţi că ştiţi bine o persoană şi apoi vă confruntaţi brusc, pentru prima oară, cu o creatură străină şi perfidă, trăiţi un şoc. Totuşi, este important să o observaţi mai mult în dvs. înşivă şi mai puţin în alţii. Căutaţi orice semn de nefericire, în orice formă — el poate semnala trezirea corpului-durere. rezirea aceasta poate lua forma iritării, a nerăbdării, a proastei dispoziţii, a dorinţei de a răni, a enervării, a furiei, a depri-rii, a nevoii de a declanşa un moment dramatic într-o rela­ţie personală etc. Surprindeţi corpul-durere în momentul în care se trezeşte din starea de latenţă.

Corpul-durere vrea să supravieţuiască, precum orice altă ititate vie, şi nu poate supravieţui decât dacă vă determină vă identificaţi inconştient cu el. Atunci se poate ridica, poate pune stăpânire pe dvs., poate trăi prin dvs. Are nevoie să-şi procure „hrana" prin dvs. şi poate să vă determine să vă identificaţi cu el. Se hrăneşte cu orice experienţă ce rezonea­ză cu propriul său fel de energie, cu orice lucru ce creează o durere nouă, indiferent sub ce formă: furie, dorinţă de a dis­truge, ură, pierdere, dramă emoţională, violenţă şi chiar boa­lă. Astfel, corpul-durere, în momentul în care a preluat con­ducerea, vă va pune într-o situaţie de viaţă care să reflecte propria sa frecvenţă energetică şi să-l hrănească. Durerea nu se poate hrăni decât din durere. Durerea nu se poate alimenta din bucurie. O găseşte cu totul indigestă.

Odată ce corpul-durere a pus stăpânire pe dvs., doriţi şi mai multă durere. Deveniţi o victimă sau un tiran. Vreţi fie să provocaţi sau să suferiţi durerea, fie amândouă. Nu este o di­ferenţă prea mare între ele. Desigur, nu sunteţi conştient de acest aspect şi veţi susţine cu vehemenţă că nu doriţi durerea. Dar examinaţi-vă cu atenţie şi veţi descoperi că gândirea şi Comportamentul vă sunt proiectate în aşa fel încât să facă du­rerea să continue, atât în ceea ce vă priveşte pe dvs., cât şi pe alţii. Dacă aţi fi într-adevăr conştient de acest lucru, tiparul s-ar dizolva, pentru că a dori mai multă durere este o nebunie şi nimeni nu este nebun în mod conştient sau voit.

Corpul-durere, care este umbra întunecată, aruncată de Sinele fals, în realitate se teme de lumina conştiinţei. Se teme Hă nu fie descoperit. Supravieţuirea sa depinde de identificarea dvs. inconştientă cu el, ca şi de frica inconştientă de a în­frunta durerea ce trăieşte în dvs. Dar, dacă nu o înfruntaţi, dacă nu o aduceţi la lumina conştiinţei, veţi fi forţat să o re­trăiţi de nenumărate ori. Corpul-durere vi se poate părea un monstru periculos, la care nu suportaţi să vă uitaţi, dar eu vă asigur că este o fantomă lipsită de substanţă, care nu poate în­vinge puterea prezenţei dvs.

Unele învăţături spirituale afirmă că orice durere este în ultimă instanţă iluzie — şi au dreptate. întrebare: este adevă­rat şi în cazul dvs.? O simplă credinţă nu poate face ca acest lucru să fie adevărat. Vreţi să trăiţi durerea pentru tot restul vieţii şi să continuaţi să spuneţi că este o iluzie? Acest lucru vă va elibera de durere? Ceea ce ne preocupă aici este felul în care vă puteţi da seama de acest adevăr — adică felul în care îl puteţi face să devină real în experienţa dvs.

Aşadar, corpul-durere nu vrea să fie observat direct şi să fie văzut aşa cum este. în momentul în care îl observaţi, îi sim­ţiţi câmpul energetic în interiorul dvs. şi vă îndreptaţi atenţia asupra lui, identificarea cu el fiind împiedicată. Se instalează o dimensiune superioară a conştiinţei. Eu o numesc prezenţă. Sunteţi acum martorul sau observatorul corpului-durere. Aceasta înseamnă că el nu vă mai poate folosi de acum îna­inte, pretinzând că vă reprezintă, şi nu se mai poate alimenta prin dvs. V-aţi descoperit puterea interioară. Aţi dobândit ac­cesul la puterea Clipei de acum.

Ce se întâmplă cu corpul-durere când devenim suficient de conştienţi pentru a întrerupe identificarea cu el?

Corpul-durere este creat de inconştienţă; conştiinţa îl face să devină el însuşi. Sfântul Pavel a exprimat foarte frumos acest principiu universal: „Iar tot ce este pe faţă, se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit lumină este" [Efe-seni, 5, 13] (Citatele biblice sunt preluate din Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune, Bucureşti, 1995. (N. red.)).

Aşa cum nu puteţi lupta cu întunericul, tot aşa nu puteţi lupta cu corpul-durere. încercând să faceţi acest lu­cru, aţi crea un conflict interior, şi astfel şi mai multă durere. Observarea este suficientă. Observarea lui implică acceptarea lui ca parte a ceea ce este în momentul dat.

Corpul-durere constă în blocarea energiei vitale, aceasta rupându-se de câmpul energetic total şi devenind temporar autonomă prin procesul artificial de identificare cu mintea. S-a răsturnat şi a devenit anti-viaţă, ca un animal care încear­că să-şi devoreze singur coada. De ce credeţi că civilizaţia noastră a devenit atât de neprielnică vieţii? Chiar şi forţele care se opun vieţii sunt totuşi energie vitală.

Când veţi începe să vă detaşaţi de identificare şi să deve­niţi un observator, corpul-durere va continua să funcţioneze un timp şi va încerca să vă păcălească să vă identificaţi din nou cu el. Deşi nu îl mai alimentaţi cu energie prin identifica­re, i-a mai rămas un impuls, o inerţie, ca în cazul titirezului ce continuă să se învârtă, deşi nu mai este acţionat de nimic, în acest stadiu, el poate crea dureri în diferite părţi ale corpu­lui, dar acestea nu vor dura. Rămâneţi prezent, rămâneţi con­ştient. Fiţi paznicul mereu vigilent al spaţiului interior. Trebuie să fiţi suficient de prezent încât să puteţi urmări corpul-dure­re şi să îi simţiţi energia. Atunci el nu vă va mai putea contro­la gândirea. în momentul în care gândirea dvs. se aliniază cu câmpul energetic al corpului-durere, deja v-aţi identificat cu ci şi îl alimentaţi din nou cu propriile gânduri.

De exemplu, dacă furia este vibraţia energetică predomi­nantă a corpului-durere şi nutriţi gânduri pline de furie, stă­ruind cu mintea la ceea ce v-a făcut cineva sau la ceea ce îi veţi face dvs. lui sau ei, v-aţi lăsat pradă inconştienţei, iar cor­pul-durere a devenit „dumneavoastră" înşivă. Acolo unde există furie întotdeauna este şi durere dedesubt. Sau atunci cflnd simţiţi că vă cuprinde o dispoziţie tristă şi începeţi să ac­tivaţi un tipar de gândire negativ, spunându-vă singur cât de oribilă este viaţa, gândirea dvs. s-a aliniat cu corpul-durere, aţi intrat în starea de inconştienţă şi vulnerabilitate la atacul corpului-durere. în sensul în care îl folosesc eu aici, a fi „in­conştient" înseamnă a te identifica unui anumit tipar mental sau emoţional. Implică absenţa dvs. completă ca observator.

Atenţia conştientă şi susţinută rupe legătura dintre corpul-durere şi procesele gândirii, duce la apariţia procesului de transmutare. Este ca şi cum durerea ar deveni combustibilul flăcării conştiinţei dvs., care începe să ardă astfel mai puter­nic. Acesta este înţelesul ezoteric al vechii arte a alchimiei: transmutarea metalului obişnuit în aur sau a suferinţei în con­ştiinţă. Ruptura interioară se vindecă şi deveniţi din nou unitar. Din acel moment, responsabilitatea dvs. este să nu mai creaţi durere.

Să rezumăm acum acest proces. Concentraţi-vă atenţia asupra sentimentului interior. Recunoaşteţi corpul-durere. Acceptaţi că se află acolo. Nu vă gândiţi la el — nu lăsaţi sen­timentul să se transforme în gândire. Nu îl judecaţi şi nu îl analizaţi. Nu faceţi din el o identitate proprie. Rămâneţi pre­zent şi continuaţi să fiţi observatorul lucrurilor care se petrec în interiorul dvs. Conştientizaţi nu numai durerea emoţiona­lă, ci şi pe dvs. ca „persoana care observă", observatorul tă­cut. Aceasta este puterea Clipei de acum, puterea prezenţei conştiente. Urmăriţi ce se întâmplă în continuare.

S

Pentru multe femei, corpul-durere se trezeşte mai ales îna­inte de perioada ciclului menstrual. Despre acest lucru şi de­spre cauzele sale voi vorbi mai mult ceva mai târziu. Acum aş vrea să vă spun numai atât: dacă puteţi rămâne atentă şi pre­zentă în acest timp şi dacă puteţi observa ceea ce simţiţi, în loc să vă lăsaţi dominată de eveniment, veţi avea ocazia să fa­ceţi cel mai intens exerciţiu spiritual şi veţi putea să vă trans­mutaţi rapid toată durerea pe care aţi simţit-o în trecut.

Identificarea sinelui fals cu corpul-durere

Procesul pe care tocmai l-am descris este extrem de puter­nic şi în acelaşi timp foarte simplu. îi poate fi explicat şi unui copil şi să sperăm că într-o zi va fi printre primele lucruri ce vor fi predate la şcoală. Odată ce aţi înţeles principiile de bază ale prezenţei dvs. ca observator al evenimentelor interioare — şi le-aţi „înţeles" trăindu-le — aveţi la dispoziţie cel mai puternic instrument de transformare.

Nu neg că v-aţi putea confrunta cu o rezistenţă interioară intensă în procesul de renunţare la identificarea cu durerea, e va întâmpla astfel mai ales dacă, în cea mai mare parte a Vieţii dvs., aţi trăit în strânsă identificare cu corpul-durere emoţional şi dacă întregul sentiment de sine sau mare parte din el este investit în acesta. Asta înseamnă că v-aţi construit un sine nefericit din corpul-durere şi credeţi că dvs. sunteţi această ficţiune construită de minte. în acest caz, frica incon­ştientă că vă veţi pierde identitatea va crea o rezistenţă puter-tllică la orice tentativă de anulare a identificării. Cu alte cuvin-i, preferaţi mai curând să suferiţi — să fiţi corpul-durere — ecât să faceţi un salt în necunoscut şi să riscaţi să pierdeţi fa­miliarul sine nefericit.  

Dacă acest lucru este adevărat în ceea ce vă priveşte, obser-vaţi-vă rezistenţa. Observaţi ataşamentul faţă de propria dure-:. Fiţi foarte atent. Observaţi plăcerea ciudată pe care o sim-| în urma faptului că sunteţi nefericit. Observaţi impulsul de vorbi despre acest lucru sau de a vă gândi la el. Rezistenţa va înceta dacă o veţi conştientiza. Atunci veţi putea să vă în­dreptaţi atenţia asupra corpului-durere, rămânând prezent ca martor şi iniţiind astfel transmutarea.

Numai dvs. puteţi face acest lucru. Nimeni nu-1 poate face in locul dvs. Dar dacă aveţi norocul să întâlniţi o persoană in­tens conştientă, dacă puteţi fi alături de ea şi să o urmaţi în starea de prezenţă, acest lucru poate fi salutar şi poate accele-ni procesul. Astfel, lumina dvs. va deveni cu repeziciune mai puternică. Când un buştean care abia a început să ardă este pus lângă unul care arde puternic şi după un timp este sepa­rat din nou, el va arde mult mai intens. La urma urmei, este acelaşi foc. A fi un astfel de foc este una dintre funcţiile unui maestru spiritual. Unii terapeuţi s-ar putea să fie şi ei capabili să îndeplinească această funcţie, dacă au depăşit nivelul iden­tificării cu mintea, putând crea şi susţine o stare de prezenţă conştientă intensă în timp ce lucrează cu dvs.

 

Originea fricii      

Aţi spus că frica face parte din durerea noastră emoţiona­lă fundamentală. Cum apare frica şi de ce are o pondere atât de mare în vieţile oamenilor? Oare o anumită cantitate de fri­că nu ajută la autoapărare? Dacă nu m-aş teme de foc, aş pu­tea să bag mâna în el şi să mă ard.   

Nu frica este motivul pentru care nu vă băgaţi mâna în foc, ci faptul că ştiţi că vă veţi arde. Nu aveţi nevoie de frică pen­tru a evita pericolele întâmplătoare — ci doar de un minim de inteligenţă şi bun-simţ. Pentru asemenea chestiuni practice, este utilă aplicarea lecţiilor învăţate în trecut. Dacă cineva vă ameninţă cu focul sau cu violenţa fizică, aţi putea avea un sentiment asemănător cu frica. Aceasta este o retragere in­stinctivă din faţa pericolului, dar nu este acelaşi lucru cu sta­rea psihologică de frică despre care vorbim aici. Starea psiho­logică de frică este independentă de orice pericol concret şi imediat. Ea îmbracă multe forme: disconfort, grijă, anxietate, nervozitate, tensiune, groază, fobie ş.a.m.d. Acest tip de frică psihologică este legat întotdeauna de ceea ce s-ar putea în­tâmpla, nu se referă la un lucru care se întâmplă acum. Dvs. trăiţi aici şi acum, în timp ce mintea dvs. se află în viitor. Aceasta creează o prăpastie de anxietate. Şi dacă v-aţi identi­ficat cu mintea şi aţi pierdut contactul cu puterea şi simplita­tea Clipei de acum, prăpastia anxietăţii vă va însoţi constant. Puteţi oricând să faceţi faţă momentului prezent, dar nu puteţi face faţă unui lucru care este doar o proiecţie a minţii — nu puteţi face faţă viitorului.

Mai mult, atâta timp cât vă identificaţi cu mintea dvs., via­ţa vă este condusă de şinele fals, aşa cum am arătat mai de­vreme. Ca urmare a naturii sale iluzorii şi în ciuda elaborate­lor sale mecanisme de apărare, şinele fals este foarte vulnerabil şi nesigur şi se consideră ameninţat în mod con­stant. Lucrurile stau astfel chiar dacă, privit din exterior, şinele fals este foarte încrezător. Amintiţi-vă că o emoţie este reacţia corpului la activitatea minţii dvs. Ce mesaj primeşte în mod constant corpul de la şinele fals, construit de minte? „Pe­ricol, sunt ameninţat." Şi care este emoţia generată de acest mesaj continuu? Frica, desigur.

Frica pare să aibă multe cauze. Frica de pierdere, frica de eşec, frica de a fi rănit etc, dar, în ultimă instanţă, toate fricile reprezintă frica de moarte, de anihilare a sinelui fals. Pen­tru sinele fals, moartea pândeşte întotdeauna după colţ. în această stare de identificare cu mintea, frica de moarte afec­tează fiecare aspect al vieţii dvs. De exemplu, chiar şi un lu­cru aparent obişnuit şi „normal", ca nevoia instinctivă de a avea dreptate într-o discuţie şi de a-i dovedi celuilalt că gre­şeşte — apărând în felul acesta poziţia mentală cu care v-aţi identificat — este urmare a fricii de moarte. Atunci când vă identificaţi cu o poziţie mentală şi greşiţi, sentimentul de identitate bazat pe gândire este serios ameninţat cu anihilarea. Aşa că dvs., ca sine fals, nu vă puteţi permite să greşiţi. A greşi înseamnă a muri. Din cauza acestui lucru s-au purtat războaie şi au fost distruse nenumărate relaţii.

Odată ce aţi scăpat de identificarea cu mintea, pentru sen­timentul dvs. de identitate nu mai are nicio importanţă dacă aveţi dreptate sau nu; astfel, nevoia compulsivă şi profund in­conştientă de a avea dreptate, care este o formă de violenţă, nu va mai exista. Puteţi afirma clar şi ferm ce simţiţi sau gân­diţi, fără a mai fi agresiv sau mânat de sentimente defensive în legătură cu aceste lucruri. Sentimentul de identitate va de­riva dintr-un loc mult mai profund şi mai autentic, din interio­rul dvs., nu din minte. Urmăriţi apariţia oricărui fel de sentiment defensiv. Ce apăraţi? O identitate iluzorie, o imagine din mintea dvs., o entitate fictivă. Conştientizând acest tipar, observându-l, veţi anula identificarea cu el. în lumina conşti­inţei dvs., tiparul inconştient se va dizolva rapid. Acesta este sfârşitul tuturor conflictelor şi al jocurilor de putere, care sunt atât de corozive pentru relaţii. Puterea asupra altora este de fapt slăbiciune deghizată în putere. Adevărata putere se află în interior şi vă este acum disponibilă.

Aşa că orice persoană care s-a identificat cu mintea sa şi, din acest motiv, este deconectată de la puterea sa adevărată, de la sinele său profund, înrădăcinat în Fiinţă, va avea ca to­varăş constant frica. Numărul persoanelor care au depăşit identificarea cu mintea este extrem de mic, aşa că puteţi pre­supune că aproape orice persoană cu care vă întâlniţi pe stra­dă sau pe care o cunoaşteţi trăieşte într-o stare de frică. Nu­mai intensitatea ei variază. Această stare fluctuează între anxietate şi groază la un capăt al scalei şi o senzaţie vagă de neplăcere şi sentimentul unui pericol îndepărtat la celălalt. Cei mai mulţi oameni devin conştienţi de ea numai atunci când trec printr-o stare mai intensă.

Încercarea sinelui fals de a atinge starea de împlinire

Un alt aspect al durerii emoţionale, care este o parte intrin­secă a minţii conduse de şinele fals, îl reprezintă un profund sentiment de lipsă sau de neîmplinire, de a nu fi întreg. La unii oameni, acesta este conştient, la alţii este inconştient. Dacă este conştient, forma sa de manifestare o reprezintă sen­timentul neliniştitor şi constant al lipsei de valoare proprie sau acela că nu eşti suficient de bun. Dacă este inconştient, va fi resimţit numai indirect, ca o dorinţă, o nevoie, o cerinţă inten­să, în orice caz, oamenii se înscriu deseori în graniţele unei nevoi compulsive de gratificare a sinelui fals şi caută lucruri cu care să se identifice pentru a putea umple acest gol pe care îl simt în ei înşişi. Aşa că se luptă să acumuleze posesiuni, bani, succes, putere, recunoaştere sau o relaţie specială, în primul rând pentru a se putea simţi mai bine cu ei înşişi, pen­tru a se simţi mai compleţi. Dar, chiar şi atunci când obţin toate aceste lucruri, ei constată curând că golul continuă să existe şi este fără margini. Atunci se simt într-adevăr în peri­col, pentru că nu se mai pot minţi. Sau pot şi chiar continuă să se mintă, dar le este mult mai greu.

Atâta timp cât mintea dominată de şinele fals vă conduce viaţa, nu vă puteţi simţi cu adevărat bine; nu vă puteţi simţi împăcat sau împlinit, cu excepţia unor intervale foarte scurte, în care obţineţi ceea ce v-aţi dorit, când o dorinţă tocmai a fost împlinită. Deoarece şinele fals este un sentiment derivat al identităţii, el are nevoie să se identifice cu lucruri externe. Are nevoie să fie atât apărat, cât şi alimentat constant. Şinele fals se identifică cel mai des cu posesiunile, cu ocupaţia, cu statutul şi recunoaşterea socială, cu educaţia şi cunoştinţele, cu aspectul fizic, cu aptitudinile speciale, cu relaţiile, cu isto­ria de viaţă personală sau a familiei, cu sisteme de credinţe şi apelează deseori la identificări politice, naţionaliste, rasiste, religioase şi alte identificări colective. Niciuna dintre acestea nu sunteţi dvs.

Găsiţi că este înspăimântător? Sau este o eliberare să ştiţi acest lucru? Mai devreme sau mai târziu, va trebui să renun­ţaţi la toate aceste lucruri. Poate că acum vă vine greu să cre­deţi şi, bineînţeles, nu vă cer să credeţi că nu vă puteţi regăsi identitatea în nimic din toate acestea. Veţi afla singur adevă­rul, îl veţi afla cel mai târziu în momentul în care veţi simţi Că se apropie moartea. Moartea ia tot ceea ce nu sunteţi dvs. Secretul vieţii este să „mori înainte de a muri" — şi să desco­peri că nu există moarte. Nu vă căutaţi sinele în minte.

 

 

 

 

 

 

 

Capitolul 3

 

Să pătrundem şi mai adânc în clipa de acum

 

Nu vă căutaţi sinele în minte

Simt că mai am multe lucruri de aflat despre felul în care funcţionează mintea mea, înainte de a putea să mă apropii mă­car de conştiinţa deplină sau de iluminarea spirituală.

Nu, nu este aşa. Problemele minţii nu pot fi rezolvate la nivelul minţii. După ce aţi înţeles principala disfuncţie, nu mai aveţi nevoie să înţelegeţi sau să aflaţi prea multe. Studiul complexităţii minţii vă poate transforma într-un bun psiho­log, dar nu vă va duce mai departe de nivelul mental, aşa cum studiul nebuniei nu este suficient pentru a aduce sănătatea mintală. Aţi înţeles deja mecanismele de bază ale stării de in­conştienţă: identificarea cu mintea, fapt ce creează un sine fals, ca substitut al sinelui dvs. adevărat, înrădăcinat în Fiinţă. Deve­niţi „o mlădiţă din vie" [v. Ioan 15, 1], după cum a spus Isus.

Nevoile sinelui fals sunt fără sfârşit. Ea se simte vulnera­bilă şi ameninţată, aşa că trăieşte constant într-o stare de fri­că şi dorinţă. După ce aţi aflat cum operează disfuncţia prin­cipală, nu mai aveţi nevoie să exploraţi nenumăratele sale manifestări, nu este nevoie să le transformaţi într-o complexă problemă personală. Desigur, şinele fals adoră să facă acest lucru. El este mereu în căutarea unui lucru de care să se ata­şeze pentru a-şi menţine şi întări sentimentul iluzoriu de iden­titate şi se va ataşa imediat de problemele dvs. Acesta este motivul pentru care, în cazul atâtor oameni, mare parte din sentimentul lor de identitate este strâns legat de propriile pro­bleme. După ce aceasta s-a întâmplat, ultimul lucru pe care ei şi l-ar dori ar fi să se elibereze; ar însemna să-şi piardă şine­le. Şinele fals se poate investi într-o măsură foarte mare în du­rere şi suferinţă.

Odată ce aţi recunoscut că la baza stării de inconştienţă stă identificarea cu mintea, stare care, desigur, include şi emoţii­le, ieşiţi din ea. Deveniţi prezent. Când sunteţi prezent, îi pu­teţi permite minţii să fie aşa cum este fără să vă împotmoliţi în ea. Mintea în sine nu este disfuncţională. Este un instru­ment minunat. Disfuncţiile apar atunci când vă căutaţi pe dvs. înşivă în ea şi consideraţi în mod greşit că dvs. sunteţi totuna cu mintea dvs. Ea devine atunci o minte condusă de sinele fals şi pune stăpânire pe întreaga dvş. viaţă.

Puneţi capăt iluziei timpului.

Pare aproape imposibil să scăpăm de identificarea cu mintea. Toţi suntem afundaţi în ea. Cum înveţi un peşte să zboare?

Iată care este cheia: puneţi capăt iluziei timpului. Timpul  mintea sunt inseparabile. Eliminaţi timpul, şi mintea se opreşte — dacă nu alegeţi cumva să o puneţi la treabă.

A te identifica cu propria minte înseamnă a fi prins în timp: impulsul de a trăi aproape exclusiv prin memorie şi an­ticipare. Aceasta creează o preocupare continuă pentru trecut şi viitor — gândul la recunoaşterea momentului prezent şi la a-i îngădui să existe trezeşte neplăcerea. Impulsul apare pen­tru că trecutul vă conferă o identitate, iar viitorul menţine pro­misiunea salvării, a împlinirii sub orice formă. Amândouă sunt iluzii.

Dar cum am mai funcţiona în această lume dacă am fi lipsiţi de simţul timpului? Nu ar mai exista scopuri pe care să ne străduim să le atingem. Nu am mai şti cine suntem, pentru că trecutul face din noi ceea ce suntem azi. Cred că timpul este ceva foarte pretios si trebuie să învăţăm să-l folosim cu inteligenţă, in loc să-l risipim.    

Timpul nu este deloc pretios, pentru ca este o iluzie. Ceea ce percepeti ca pretios nu este timpul, ci singurul moment existent in afara sa: Clipa de acum. Ea este intr-adevar preţioasa. Cu cat sunteti mai concentrat asupra timpului — trecut şi viitor —, cu atat pierdeti mai mult din vedere Clipa de acum, cel mai pretios lucru care exista. 

De ce este eel mai pretios lucru? In primul rand, pentru ca este singurul care exista. Este tot ceea ce exista. Eternul pre-zent este spatiul in care se deruleaza viafa dvs., singurul fac­tor care ramane constant. Viata este acum. Nu a existat nicio-data vreun timp in care viata dvs. sanufie acum s.i nici nu se va intampla vreodata. In al doilea rand, Clipa de acum este singurul punct care va poate duce dincolo de granitele limita-te ale mintii. Este singurul punct de acces in lumea lipsita de timp si de forma a Fiintei. 

S

Nimic nu exista in afara Clipei de acum

Trecutul si viitorul nu sunt lafel de reale, uneori chiar mai reale decdt prezentul? La urma urmei, trecutul determind fe-lul nostru de afi si modul in care ne percepem si ne compor-tdm in prezent. Iar obiectivele noastre viitoare determind ac-fiunile pe care le intreprindem in prezent.

Nu afi inteles inca pe deplin esenta lucrurilor pe care vi le-am explicat pentru ca incercati sa le intelegeti mental. Mintea nu poate intelege acest lucru, numai dvs. puteti. Va rog, ascultati-mă.

A existat vreodata un moment cand ati trait, facut, gandit sau simtit vreun lucru in afara Clipei de acum? Credeti ca se va intampla vreodata? Este posibil ca un lucru sa se intample sau sa existe in afara Clipei de acum? Raspunsul este evident, nu-i asa?

Nimic nu s-a intamplat vreodata in trecut; toate se intam­pla in Clipa de acum.

Nimic nu se va intampla vreodata in viitor; totul se intam­pla in Clipa de acum.

Ceea ce considerate trecut este, de fapt, o amprenta de me-morie, inmagazinata in minte, a unei Clipe de acum mai vechi. Cand va amintiti trecutul, reactivati aceasta amprenta — tot in prezent. Viitorul este o Clipa de acum imaginata, o proiectie a mintii. Cand apare, apare sub forma Clipei de acum. Cand va ganditi la viitor, faceti aceasta tot in Clipa de acum. Evident, trecutul §i viitorul nu au realitate proprie. As,a cum Luna nu are o lumina proprie §i poate doar sa reflecte lu-mina Soarelui, tot as,a trecutul sj viitorul sunt doar palide re-flexii ale luminii, ale puterii sj ale realitatii prezentului etern. Ele işi imprumuta realitatea de la Clipa de acum.

Esenta cuvintelor mele nu poate fi inteleasa de minte. In momentul intelegerii, in con§tiin|a se produce o trecere de la minte la Fiinta, de la timp la prezenta. Brusc, totul vi se pare viu, radiaza energie, emană prezenţa Fiintei.

S

Cheia dimensiunii spirituale                       

În situatiile in care viata ne este amenintata si avem nevoie de o reactie rapida, trecerea de la timp la prezenta se produce uneori de la sine. Personalitatea, care are un trecut şi un viitor, dispare momentan şi este inlocuita de o intensa prezenta conştientă, foarte liniştită, dar în acelaşi timp foarte vigilentă. Răs­punsul de care este nevoie vine din această stare de conştiinţă. ' Motivul pentru care unii oameni adoră activităţile pericu­loase, cum ar fi escaladarea munţilor, cursele de maşini etc, deşi poate nu îl conştientizează, este acela că îi forţează să stăruie în Clipa de acum — în starea de trăire intensă care este eliberată de timp, de probleme, de gânduri, de povara personalităţii. Părăsirea prezentului, chiar şi pentru o secun­dă, poate însemna moarte. Din nefericire, aceşti oameni ajung dependenţi de o anumită activitate pentru atingerea stării res­pective. Dar dvs. nu trebuie să escaladaţi versantul nordic al Eigerului pentru asta. Puteţi intra în această stare chiar acum.

S

Din timpuri străvechi, maeştrii spirituali din toate tradiţii­le au arătat că această Clipă de acum este cheia dimensiunii spirituale. Cu toate acestea, se pare că ea a rămas un secret, în mod sigur, acest lucru nu este afirmat în temple sau bise­rici. Dacă intraţi într-o biserică, veţi auzi poate citate din Evanghelii, ca „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine" şi „Cel ce se apucă de arat şi se uită peste umăr nu este potrivit să intre în împărăţia Cerurilor". Sau poate că veţi auzi versetul despre florile câmpului care nu îşi fac griji pentru ziua de mâine, ci trăiesc lejer în Clipa de acum atemporală, Dumnezeu dân-du-le totul din plin. Profunzimea şi natura radicală a acestor învăţături nu este recunoscută. Nimeni nu pare să-şi dea sea­ma că ele sunt făcute pentru a fi trăite şi pentru a aduce o pro­fundă transformare interioară. 

S

Toată esenţa filozofiei Zen se reduce la a te menţine me­reu pe muchia de cuţit a Clipei de acum — la a fi atât de com­plet, atât de profund prezent, încât nici o problemă, nici o su­ferinţă, nimic din ceea ce nu sunteţi dvs. înşivă să nu continue să supravieţuiască în dvs. în Clipa de acum, în absenţa timpu­lui, toate problemele dvs. se dizolvă. Suferinţa are nevoie de timp; ea nu poate supravieţui în Clipa de acum.

Marele maestru Zen, Rinzai, pentru a le distrage elevilor săi atenţia de la timp, ridica deseori degetul şi întreba: „Ce ne lipseşte în acest moment?" O întrebare profundă, care nu so­licită un răspuns mental. Este făcută să vă aducă atenţia şi mai profund în Clipa de acum. O întrebare similară din tradiţia Zen este: „Dacă nu acum, atunci când?"

S

Clipa de acum este centrală şi în învăţăturile sufite, ramura mistică a Islamului. Sufiţii au un proverb: „Credinciosul sufit este fiul timpului prezent". Iar Rumi, marele poet şi maestru al sufismului, declara: „Trecutul şi viitorul îl iau pe Dumne­zeu din faţa ochilor noştri, ardeţi-le în foc pe amândouă".

Meister Eckhart, marele maestru spiritual din secolul al XIII-lea, a rezumat foarte frumos toate acestea: „Timpul este cel care împiedică lumina să ajungă la noi. Nu există obsta­col mai mare în calea către Dumnezeu decât timpul".

S

Acum un moment, când aţi vorbit despre prezentul etern şi despre irealitatea trecutului şi a viitorului, m-am surprins ui-tăndu-mă la copacul care se vedea pe geam. Mă mai uitasem la el de câteva ori şi mai înainte, dar acum a fost ceva dife­rit. Percepţia externă nu s-a schimbat prea mult, numai culo­rile păreau mai vii şi mai vibrante. Dar acum avea o dimen­siune în plus. Este greu de explicat. Nu ştiu cum am făcut, dar am ajuns să fiu conştient de ceva invizibil, pe care îl simţeam drept esenţa acestui copac, spiritul său interior, dacă vreţi. Şi într-un fel făceam parte din acest lucru. Acum îmi dau seama că mai înainte nu văzusem cu adevărat copacul, ci numai o imagine plată şi moartă a lui. Când mă uit acum la copac, o parte din acea conştiinţă este încă prezentă, dar simt că înce­pe să-mi scape. Vedeţi, experienţa se retrage deja în trecut. Este posibil ca un astfel de moment să fie vreodată mai mult decât o străfulgerare?

V-aţi eliberat de timp pentru un moment. Aţi trecut în Clipa de acum şi astfel aţi perceput copacul fără ecranul min­ţii. Conştiinţa Fiinţei a devenit parte din percepţia dvs. Odată cu dimensiunea atemporală vine şi un alt fel de cunoaştere, o cunoaştere care nu „omoară" spiritul, care trăieşte în fiecare fiinţă şi în fiecare lucru. O cunoaştere care nu distruge sacra-litatea şi misterul vieţii, ci conţine o iubire şi un respect pro­funde pentru tot ceea ce există. O cunoaştere despre care min­tea nu ştie nimic.

Mintea nu poate cunoaşte copacul. Poate cunoaşte numai fapte sau informaţii despre el. Mintea mea nu vă poate cunoaste pe dvs., ci conţine doar etichete, judecăţi, fapte şi opi­nii despre dvs. Numai Fiinţa poate cunoaşte direct.

Există un loc pentru minte şi cunoştinţele ei. Este lumea practică a vieţii de zi cu zi. Totuşi, atunci când ajunge să stă-i pânească peste toate aspectele vieţii dvs., inclusiv relaţiile pe care le aveţi cu alte persoane şi cu natura, se transformă în­tr-un parazit monstruos, care, necontrolat, poate foarte bine să I distrugă toată viaţa de pe planetă, iar în final şi pe sine, distragându-şi gazda.

Aţi întrevăzut pentru o clipă felul în care atemporalitatea vâ poate transforma percepţiile. Dar o singură experienţă nu este suficientă, indiferent cât a fost ea de frumoasă sau de profundă. De ceea ce avem nevoie şi încercăm acum să obţi­nem este o schimbare de conştiinţă permanentă.

Aşa că anulaţi vechiul tipar de negare şi rezistenţă faţă de momentul prezent. Obişnuiţi-vă să vă retrageţi atenţia din tre­cut şi viitor ori de câte ori nu vă sunt de folos. Ieşiţi din di­mensiunea temporală cât de mult puteţi în fiecare zi. Dacă vi se pare greu să intraţi direct în Clipa de acum, începeţi cu ob­servarea tendinţei obişnuite a minţii de a dori să evadeze din  Clipa de acum. Veţi observa că viitorul este imaginat, de obicei, ca fiind mai bun sau mai rău decât prezentul. Dacă viitorul imaginat este mai bun, el vă oferă o speranţă sau o anticipare plăcută. Dacă este mai rău, creează anxietate. Ambele sunt iluzorii. Prin autoobservare, veţi fi automat mai prezent în viaţa dvs. în momentul în care vă daţi seama că nu sunteţi prezent, aţi devenit prezent. De câte ori sunteţi capabil să vă observaţi mintea înseamnă că nu mai sunteţi prins în capcana ei. A intervenit un alt factor, un lucru care nu aparţine minţii: prezenţa dvs. ca observator.

Fiţi prezent ca observator al propriei minţi — al gândurilor, al emoţiilor şi al reacţiilor dvs. în diferite situaţii. Fiţi cel puţin la fel de interesat de reacţiile dvs. pe cât sunteţi de per­soana sau situaţia care le-a produs. Observaţi de asemenea cât de des vi se îndreaptă atenţia spre trecut sau spre viitor. Nucriticaţi şi nu analizaţi ceea ce observaţi. Urmăriţi gândul, simţiţi emoţia, observaţi reacţia. Nu faceţi din ele o problemă personală. Şi atunci veţi simţi ceva mai puternic decât toate aceste lucruri pe care le observaţi: însăşi prezenţa liniştită, care observă, în spatele conţinuturilor minţii, observatorul tăcut.

S

O prezenţă intensă este necesară atunci când anumite si­tuaţii declanşează o reacţie cu o puternică încărcătură emoţio­nală, de exemplu, atunci când imaginea de sine vă este ame­ninţată, când în viaţa dvs. apare o provocare ce declanşează frica, când „lucrurile merg prost" sau când este reactivat un complex emoţional din trecut. în aceste momente, există ten­dinţa de a deveni „inconştient". Reacţia sau emoţia pune stă­pânire pe dvs. — deveniţi una cu ea. O puneţi în practică. Vă justificaţi, îi arătaţi celuilalt că greşeşte, atacaţi, vă apăraţi... numai că această fiinţă nu sunteţi dvs., ci tiparul de reacţie, mintea în modul ei obişnuit de supravieţuire.

Identificarea cu mintea îi conferă acesteia mai multă ener­gie; observarea îi retrage minţii energia. Identificarea cu min­tea creează mai mult timp; observarea minţii deschide dimen­siunea atemporalităţii. Energia care îi este retrasă minţii se transformă în prezenţă. După ce aţi simţit ce înseamnă a fi prezent, devine mult mai uşor să alegeţi pur şi simplu să ie­şiţi din dimensiunea temporală ori de câte ori nu aveţi nevo­ie de timp în scopuri practice şi să pătrundeţi mai adânc în Clipa de acum. Acest lucru nu vă afectează capacitatea de a vă folosi de timp — de trecut sau de viitor — atunci când aveţi nevoie să-1 utilizaţi în chestiuni practice. Şi nu vă afectează nici capacitatea de a vă folosi mintea. De fapt, chiar o amplifică. Când o veţi folosi, mintea va fi mai rapidă, mai concentrată.

Renunţarea la timpul psihologic

învăţaţi să folosiţi timpul pentru aspectele practice ale vie­ţii — putem numi acest interval „timp cronologic" —, dar imediat ce aţi rezolvat problemele practice reveniţi la conşti­inţa prezentului. în acest fel, nu veţi acumula un „timp psiho­logic", care este identificarea cu trecutul şi proiecţia compul-sivă în viitor.  

Timpul cronologic nu înseamnă numai a stabili o întâlnire sau a planifica o excursie. El include şi a învăţa din trecut pentru a nu repeta aceleaşi greşeli la nesfârşit; stabilirea obiectivelor şi efortul de a le duce la îndeplinire; predicţiile legate de viitor, prin intermediul tiparelor şi al legilor fizice, matematice ş.a.m.d., învăţate din trecut, şi abordarea unor căi adecvate de acţiune în baza predicţiilor noastre. 

Dar chiar şi aici, în sfera vieţii practice, în care nu ne pu-Icm descurca fără să recurgem la trecut sau la viitor, momen­tul prezent rămâne factorul esenţial: orice lecţie din trecut de­vine relevantă şi se aplică acum. Orice planificare şi orice c(ort de a atinge un anumit scop au loc acum.

În cazul unei persoane ce a atins iluminarea, concentrarea atenţiei se identifică întotdeauna cu Clipa de acum, deşi ea are încă o conştiinţă periferică a timpului. Cu alte cuvinte, ea ontinuă să folosească timpul cronologic, dar este eliberată de timpul psihologic.

Când exersaţi aceasta, fiţi atent să nu transformaţi timpul fonologie în timp psihologic fără să vă daţi seama. De exemplu, dacă în trecut aţi făcut o greşeală şi acum aţi învăţat din ea folosiţi timpul cronologic. Pe de altă parte, în cazul în care continuaţi să vă gândiţi la ea şi să vă criticaţi, să aveţi remuşi sau un sentiment de vinovăţie, atunci faceţi din nou gre­şeala de a transforma incidentul într-un aspect „propriu şi personal": faceţi din el o parte a sentimentului de sine şi îl transformaţi în timp psihologic, care este întotdeauna legat de un fals sentiment de identitate. Refuzul de a ierta implică în tnod necesar greaua povară a timpului psihologic.

Dacă vă stabiliţi un obiectiv şi încercaţi să îl atingeţi, fo­losiţi timpul cronologic. Ştiţi unde doriţi să ajungeţi, dar res­pectaţi şi acordaţi cea mai mare atenţie pasului pe care îl fa­ceţi în momentul prezent. Dacă vă concentraţi excesiv asupra scopului, poate pentru că încercaţi să obţineţi prin el fericirea, împlinirea sau un sentiment mai complet de identitate, Clipa de acum nu mai este respectată. Este redusă la o simplă treap­tă spre viitor, lipsită de valoare intrinsecă. Timpul cronologic se transformă atunci în timp psihologic. Călătoria vieţii dvs. nu mai este o aventură, devine o nevoie obsesivă de a obţine, de a atinge, de a „reuşi". Nu mai reuşiţi să vedeţi şi să miro­siţi florile de la marginea drumului şi nici nu mai sunteţi con­ştient de frumuseţea şi miracolul vieţii care se desfăşoară în jurul dvs. decât atunci când sunteţi prezent în Clipa de acum.

S

Înţeleg suprema importanţă a Clipei de acum, dar nu pot să fiu pe deplin de acord cu dvs. când spuneţi că timpul este în totalitate o iluzie.

Când spun că „timpul este o iluzie", nu intenţionez să ex­prim un adevăr filozofic. Vă amintesc pur şi simplu un fapt — un fapt atât de evident, încât s-ar putea să vă fie greu să îl înţelegeţi, să vi se pară lipsit de sens, dar odată înţeles com­plet, acesta poate tăia cu repeziciunea unei săbii prin hăţişul straturilor de complexităţi şi „probleme" create de minte. Daţi-mi voie să repet: prezentul este tot ce veţi avea vreoda­tă. Nu va exista niciodată un moment în care viaţa dvs. să nu fie „acest moment". Nu este o realitate?

Nebunia timpului psihologic 

Nu veţi mai avea nicio îndoială asupra faptului că timpul psihologic este o boală mentală dacă îi veţi observa manifes­tările colective. Ele apar, de exemplu, sub forma ideologiilor, ca naţional-socialismul, comunismul — sau orice fel de naţio­nalism — ori ca sistemele religioase rigide, ce funcţionează lazându-se pe presupunerea implicită că binele cel mai mare se află în viitor şi, prin urmare, scopul atingerii lui justifică mijloacele. Scopul este o idee, un punct în proiecţia mentală viitorului, în care salvarea, indiferent sub ce formă ar fi pre­zentată — fericire, împlinire, egalitate, eliberare etc. — va fi atinsă. De multe ori, mijloacele de a obţine aceste lucruri im­plică înrobirea, torturarea şi omorârea oamenilor în prezent.

De exemplu, se estimează că au fost omorâţi circa 50 de milioane de oameni pentru progresul cauzei comunismului, pentru construirea unei „lumi mai bune" în Rusia, China şi alte ţări comuniste. Este un exemplu cutremurător despre fe­lul în care credinţa într-un rai viitor creează un iad în prezent. Mai poate exista vreo îndoială că timpul psihologic este o boală mentală gravă şi periculoasă?

Cum funcţionează acest tipar mental în viaţa dvs.7 încer­caţi mereu să ajungeţi în alt loc decât cel în care vă aflaţi? Cea mai mare parte a acţiunilor dvs. sunt doar mijloace pentru atingerea unui scop? Satisfacţia se află întotdeauna după colţ sau este redusă la scurte momente de plăcere, ca sexul, mân­carea, băutura, drogurile sau fiorii de frică ori entuziasm? Vă oncentraţi mereu să deveniţi, să realizaţi şi să atingeţi diver-:. ţeluri, alergaţi mereu după emoţii şi plăceri noi? Credeţi că dacă adunaţi mai multe lucruri veţi fi mai împlinit, mai bun Sau mai întregit din punct de vedere psihologic? Aşteptaţi un bărbat sau o femeie care să dea un sens vieţii dvs.?

În starea de conştiinţă normală, de identificare cu mintea sau starea de neiluminare, puterea şi potenţialul creator infi­nit care stau ascunse în Clipa de acum sunt camuflate în tota­litate de timpul psihologic. în aceste condiţii, viaţa dvs. Îşi pierde capacitatea de a vibra, prospeţimea, sentimentul de ui­mire şi extaz. Vechile tipare de gândire, de emoţie, de com­portament, de reacţie şi de dorinţă sunt aplicate în performan­ţe ce repetă la nesfârşit un scenariu din mintea dvs., care vă conferă un fel de identitate, dar deformează sau ascunde rea­litatea prezentă. Atunci mintea creează o obsesie a viitorului pentru a evada dintr-un prezent nesatisfăcător. 

Negativismul şi suferinţa îşi au rădăcinile în timpul psihologic

'Dar credinţa că viitorul va fi mai bun decât prezentul nu este întotdeauna o iluzie. Prezentul poate fi oribil, iar lucruri­le pot deveni mai bune în viitor şi deseori aşa se şi întâmplă.

De obicei, viitorul este o replică a trecutului. Sunt posibi­le schimbări superficiale, dar transformările reale sunt rare şi depind de capacitatea dvs. de a fi suficient de prezent pentru a dizolva trecutul cu ajutorul puterii Clipei de acum. Ceea ce percepeţi ca viitor este o parte intrinsecă a stării prezente de conştiinţă. Dacă mintea dvs. este foarte împovărată de trecut, veţi trăi aceleaşi lucruri. Trecutul însuşi se perpetuează prin lipsa prezenţei. Calitatea conştiinţei dvs. în acest moment este ceea ce dă formă viitorului — care, desigur, nu poate fi trăit decât în Clipa de acum.

Puteţi câştiga 10 milioane de dolari fără ca schimbarea adusă de acest fapt să fie mai puţin superficială. Aţi continua pur şi simplu să aplicaţi aceleaşi tipare condiţionate, într-un cadru mai luxos. Oamenii au învăţat să dividă atomul. în loc să omoare 10 sau 20 de persoane cu o bâtă de lemn, acum o persoană poate omorî un milion de indivizi doar printr-o apă­sare pe buton. Este aceasta o schimbare autentică?

Dacă numai calitatea conştiinţei dvs. în acest moment de­termină viitorul, atunci ce anume determină calitatea conşti­inţei dvs.? Gradul prezenţei dvs. Deci, singurul loc unde este posibilă apariţia unei schimbări autentice şi unde trecutul poate fi dizolvat este Clipa de acum.

S

Toate atitudinile negative sunt produse de o acumulare a timpului psihologic şi o negare a prezentului. Disconfortul, anxietatea, tensiunea, stresul, grijile — toate formele de frică — sunt produse de abundenţa viitorului şi de insuficienţa trăirii prezentului. Vinovăţia, regretul, resentimentele, sufe­rinţele, tristeţea, amărăciunea şi toate formele de lipsă a ier­tării sunt produse de abundenţa trecutului şi de insuficienţa prezenţei.

Cei mai mulţi oameni descoperă că le este greu să creadă în posibilitatea unei stări de conştiinţă complet eliberate de orice formă de negativism. Şi cu toate acestea, tocmai ea este starea de eliberare despre care ne vorbesc toate învăţăturile spirituale. Este promisiunea salvării, nu într-un viitor iluzo­riu, ci chiar acum şi aici.

Poate că vă va fi greu să recunoaşteţi că timpul este cauza suferinţelor sau a problemelor dvs. Credeţi că ele sunt produ­se de situaţii specifice din viaţa dvs. şi, dintr-un punct de ve­dere convenţional, este adevărat. Dar până când nu aţi rezol­vat principala disfuncţie generatoare de probleme a minţii — ataşamentul ei faţă de trecut şi viitor şi negarea Clipei de acum — problemele sunt în realitate interschimbabile. Dacă astăzi aţi îndepărta în mod miraculos toate problemele dvs. ceea ce percepeţi drept cauze ale suferinţei sau ale nefe­ricirii dvs., dar nu aţi deveni mai prezent, mai conştient, vă veţi trezi curând cu un set similar de probleme sau motive de suferinţă, ca o umbră care vă urmează oriunde aţi merge. în fi­nal, există o singură problemă autentică: mintea ataşată de timp.

Nu pot să cred că aş putea ajunge vreodată într-un punct în care să fiu complet eliberat de problemele mele.

Aveţi dreptate. Nu ajungeţi niciodată în acest punct pentru că vă aflaţi deja în acest punct acum. Nu există salvare în timp. Nu vă puteţi elibera în viitor. Prezenţa în Clipa de acum este cheia libertăţii, aşa că nu pu­teţi fi liber decât acum.

Descoperirea vieţii dincolo de situaţia de viaţă

Nu înţeleg cum aş putea să fiu liber acum. Din întâmpla­re, sunt extrem de nefericit în acest moment. Este un fapt, şi m-aş minţi singur dacă aş încerca să mă conving că totul este bine, când în mod clar nu este aşa. Pentru mine, momentul prezent este extrem de nefericit; nu este deloc eliberator. Ceea ce mă ajută să merg înainte este speranţa sau posibili­tatea ca situaţia să se îmbunătăţească în viitor.

Doar aveţi impresia că atenţia dvs. se află în prezent, când de fapt ea este complet acaparată de timp. Nu puteţi fi şi ne­fericit şi total prezent în Clipa de acum.  

Ceea ce consideraţi „viaţă" ar trebui mai curând să se nu­mească „situaţie de viaţă". Este timpul psihologic: trecut şi viitor. Anumite lucruri din trecut n-au mers aşa cum aţi dorit dvs. Mai manifestaţi încă o anumită rezistenţă faţă de ceea ce s-a întâmplat în trecut, şi acum vă împotriviţi lucrurilor care există deja. Speranţa este cea care vă face să mergeţi înainte, dar speranţa vă face să vă concentraţi asupra viitorului şi această concentrare continuă pe viitor perpetuează negarea prezentului şi, din acest motiv, nefericirea dvs. 

Este adevărat că situaţia mea de viaţă prezentă este rezul­tatul lucrurilor care s-au întâmplat în trecut, dar ea rămâne totuşi situaţia mea prezentă şi faptul că sunt blocat în ea mă face nefericit.

Haideţi să uităm pentru moment situaţia dvs. prezentă de viaţă şi să ne concentrăm asupra vieţii dvs.

Care este diferenţa?

Situaţia dvs. de viaţă există în timp.

Viaţa dvs. există acum.

Situaţia dvs. de viaţă este o construcţie a minţii.

Viaţa dvs. este reală. Căutaţi „poarta strâmtă care duce spre viaţă". Se numeşte Clipa de acum. Reduceţi-vă viaţa la acest moment. Situaţia dvs. de viaţă poate fi plină de probleme — majoritatea aşa şi sunt — dar descoperiţi dacă aveţi vreo problemă în acest mo­ment. Nu mâine, nu peste 10 minute, ci acum. Aveţi vreo pro­blemă acum?

Când sunteţi asaltat de probleme, nu mai există loc pentru ceva nou, nu mai există loc pentru soluţii. Aşa că, ori de câte ori puteţi, faceţi puţin loc, creaţi un spaţiu pentru a descoperi viaţa din spatele situaţiei de viaţă.

Folosiţi-vă pe deplin simţurile. Trăiţi în locul în care vă aflaţi. Uitaţi-vă în jur. Priviţi, nu interpretaţi. Vedeţi lumina, formele, culorile, texturile. Conştientizaţi prezenţa tăcută a fiecărui lucru. Conştientizaţi spaţiul care le permite tuturor lucrurilor să existe. Ascultaţi sunetele, nu faceţi aprecieri de­spre ele. Ascultaţi liniştea din spatele sunetelor. Atingeţi ceva — orice —, simţiţi şi acceptaţi prezenţa Fiinţei. Observaţi-vă rit­mul respiraţiei; simţiţi aerul cum intră şi iese, simţiţi energia vitală din corpul dvs. Permiteţi-le tuturor lucrurilor să existe, cu şi fără dvs. Acceptaţi însuşirile tuturor lucrurilor. Pătrun-deţi mai adânc în Clipa de acum.

Lăsaţi în urmă lumea mortificată a abstracţiei mentale, a timpului. Ieşiţi din mintea nesănătoasă care vă secătuieşte de energia vitală, care otrăveşte şi distruge încet Pământul. Vă treziţi dintr-un vis al timpului în prezent.          

S

Toate problemele sunt iluzii ale minţii

Mă simt ca şi cum aş fi scăpat de o povară uriaşă. Am o senzaţie de uşurare. Mă simt eliberat... dar problemele mă aşteaptă după colţ, nu-i aşa? Ele nu au fost rezolvate. Nu am scăpat doar temporar de ele?

Chiar dacă v-aţi trezi în paradis, nu ar trece mult şi mintea dvs. ar spune „da, dar..." în ultimă instanţă, nu este vorba de rezolvarea problemelor, ci de înţelegerea faptului că nu există probleme. Există numai situaţii — pe care le rezolvăm în pre­zent sau le acceptăm ca atare, ca parte din însuşirile prezen­tului, până când ele se schimbă sau pot fi rezolvate. Proble­mele sunt construcţii ale minţii şi au nevoie de timp pentru a supravieţui. Ele nu pot supravieţui în realitatea Clipei de acum.

Concentraţi-vă asupra Clipei de acum şi spuneţi-mi ce problemă aveţi în acest moment.

S

Nu îmi daţi niciun răspuns, pentru că este imposibil să aveţi probleme atâta vreme cât atenţia dvs. este absorbită de Clipa de acum. Este posibil să fie vorba de o situaţie care tre­buie să fie ori rezolvată, ori acceptată. De ce să o transfor­măm într-o problemă? De ce am transforma ceva într-o pro­blemă? Nu este viaţa suficient de provocatoare şi aşa? Pentru ce mai aveţi nevoie şi de probleme? Mintea adoră în mod in­conştient problemele pentru că ele vă oferă un fel de identita­te. Este normal — şi nebunesc. „Problemă" înseamnă să vă menţineţi mental într-o situaţie, fără a avea intenţia autentică m posibilitatea de a întreprinde vreo acţiune în momentul prezent, transformând-o astfel inconştient într-o componentă a sentimentului dvs. de identitate. Deveniţi atât de copleşit de situaţia de viaţă, încât vă pierdeţi sentimentul de a trăi, senti­mentul Fiinţei. Purtaţi în minte povara nesănătoasă a sute de lucruri pe care trebuie sau va trebui poate să le faceţi în vii­tor, în loc să vă concentraţi pe singurul lucru pe care îl puteţi face acum.

Când creaţi o problemă, creaţi durere. Nu este nevoie de­cât de o simplă alegere, o simplă decizie: indiferent de ceea ce se întâmplă, nu-mi voi mai provoca durere. Nu voi mai crea probleme. Deşi este o alegere simplă, ea este foarte radi­cală. Nu veţi face această alegere decât dacă sunteţi într-ade­văr sătul de suferinţă, decât dacă simţiţi că nu o mai doriţi. Şi nu veţi fi în stare să vă ţineţi de cuvânt până la sfârşit decât dacă accesaţi puterea Clipei de acum. în condiţiile în care nu vă veţi mai crea dureri dvs. înşivă, atunci nu le-o veţi mai aduce nici celorlalţi. De asemenea, nu veţi mai contamina nici frumosul Pământ, nici spaţiul dvs. interior şi nici psihicul uman colectiv cu negativismul creării de probleme.

S

Dacă v-aţi aflat vreodată într-o situaţie periculoasă, de viaţă şi de moarte, ştiţi că aceasta nu a constituit de fapt o pro­blemă. Mintea nu a avut timp să „lucreze" şi să o transforme într-o problemă. într-o situaţie de urgenţă, mintea se opreşte; deveniţi total prezent în Clipa de acum şi conducerea este preluată de un lucru infinit mai puternic. Acesta este motivul pentru care există atât de multe povestiri despre oameni obiş­nuiţi care au devenit brusc capabili de fapte de un curaj incredibil. într-o situaţie periculoasă, fie supravieţuiţi, fie nu su­pravieţuiţi. Oricum, nu este o problemă.

Unii oameni se înfurie când mă aud spunându-le că pro­blemele sunt iluzii. Se simt ameninţaţi de faptul că vor fi de­posedaţi de sentimentul a ceea ce sunt, de identitatea lor. Au investit mult timp şi efort într-un fals sentiment de sine. Mul­tă vreme, şi-au definit în mod inconştient întreaga lor identi­tate în termenii problemelor sau suferinţelor lor. Cine ar mai fi ei fără acestea?

Mare parte din lucrurile pe care oamenii le spun, le gân­desc sau le fac sunt motivate de frică, aceasta fiind legată în­totdeauna, desigur, de concentrarea asupra viitorului şi de pierderea contactului cu Clipa de acum. Deoarece în momen­tul prezent nu există probleme, nu există nici frică.

Dacă ar apărea o situaţie în care să fie nevoie să reacţionaţi imediat, acţiunile dvs. ar fi clare şi incisive, în cazul în care pornesc de la conştiinţa momentului prezent. Va exista şi o mai mare probabilitate de reuşită. Nu va fi o simplă reacţie ba­zată pe condiţionările trecute ale minţii, ci un răspuns intuitiv la situaţia dată. în alte momente, când reacţionează mintea stă­pânită de timp, descoperiţi că este mai eficient să nu faceţi ni­mic — să rămâneţi pur şi simplu centraţi în clipa prezentă.

Un pas uriaş în evoluţia conştiinţei

Am trăit pentru o clipă această stare de eliberare de minte şi timp pe care aţi descris-o, dar trecutul şi viitorul sunt atât de puternice, încât nu pot rămâne în afara lor multă vreme.

Conştiinţa limitată de timp este profund înrădăcinată în psihicul uman. Dar ceea ce încercăm noi să facem aici este parte din transformarea profundă a conştiinţei colective a pla­netei şi chiar dincolo de aceasta: trezirea conştiinţei din visul materiei, al formei şi al separării. Sfârşitul timpului. Spargem tiparele mentale care au dominat viaţa umană de miliarde de ani. Tiparele mentale care au creat o suferinţă inimaginabilă pe o scară vastă. Nu folosesc cuvântul „diabolic". Este mai util să o numesc inconştienţă sau nebunie.

În legătură cu distrugerea vechiului mod de funcţionare a conştiinţei sau mai curând a inconştientului: este acesta un llucru pe care trebuie să-l facem sau se va întâmpla oricum? idică, această schimbare este inevitabilă?

Este o problemă de perspectivă. Ceea ce facem şi ceea ce kse întâmplă constituie în fapt un singur proces; pentru că sunteţi una cu totalitatea conştiinţei, nu le puteţi separa. Dar fnu există nicio garanţie că omenirea va realiza această trans-[formare. Procesul nu este inevitabil sau automat. Cooperarea dvs. este o parte esenţială. Oricum l-aţi privi, este un salt de dimensiuni cuantice în evoluţia conştiinţei şi în acelaşi timp igura noastră şansă de supravieţuire ca rasă.

Bucuria de a trăi                 

Pentru a afla cu certitudine dacă v-aţi lăsat guvernat de timpul psihologic, puteţi folosi un criteriu simplu. întrebaţi-vă: oare fac ceea ce fac cu bucurie, uşurinţă şi relaxare?

Dacă nu, atunci timpul maschează momentul prezent şi viaţa este percepută ca o povară sau o luptă. Dacă nu există bucurie, uşurinţă şi relaxare în ceea ce faceţi, nu trebuie neapărat să vă schimbaţi activitatea. Poate fi suficient să schimbaţi modul în care o realizaţi. „Modalitatea" este întotdeauna mai importantă decât „activitatea". încercaţi să acordaţi mai multă atenţie acţiunilor decât rezultatului pe care doriţi să-l obţineţi prin ele. Acordaţi atenţie deplină tuturor lucrurilor pe care vi le aduce în faţă prezentul. Aceasta implică şi o acceptare completă a ceea ce este, pentru că nu puteţi acorda o atenţie totală unui lucru căruia încercaţi în acelaşi timp să-i opuneţi rezistenţă.

Imediat ce veţi începe să respectaţi momentul prezent, toată nefericirea şi chinul se vor dizolva, iar viaţa va începe să se deruleze cu uşurinţă şi bucurie. Când acţionaţi prin prisma conştiinţei prezentului, tot ceea ce faceţi abundă de un sentiment de grijă, iubire şi corectitudine — chiar şi cele mai simple acţiuni.

S

Aşa că nu urmăriţi rezultatele acţiunii dvs. — acordaţi aten­ţie acţiunii în sine. Rezultatele vor veni de la sine. Această ati­tudine este un exerciţiu spiritual foarte puternic. în Bhagavad Gita, una dintre cele mai vechi şi mai frumoase învăţături spi­rituale despre existenţă, lipsa ataşamentului faţă de rezultate­le acţiunilor dvs. se numeşte Karma Yoga. Ea este descrisă drept calea către „acţiunea dedicată".

Când încercarea compulsivă de a ne rupe de Clipa de acum încetează, bucuria Fiinţei inundă tot ceea ce faceţi. Ime­diat ce atenţia dvs. se îndreaptă spre Clipa de acum, simţiţi o prezenţă, o linişte şi o pace interioară. împlinirea şi satisfac­ţia nu mai depind de viitor -— nu mai aşteptaţi de la el salva­rea. De aceea, nu mai sunteţi ataşat de rezultate. Nici eşecul, nici succesul nu mai au puterea de a vă schimba starea inte­rioară de contopire cu Fiinţa. Aţi descoperit viaţa în spatele si­tuaţiei dvs. de viaţă.

În absenţa timpului psihologic, sentimentul de sine derivă din Fiinţă, nu din trecutul personal. De aceea, nevoia psiho­logică de a deveni orice altceva decât sunteţi deja nu mai există. în lume, la nivelul situaţiei de viaţă, puteţi să vă îmbo­găţiţi, să dobândiţi cunoştinţe, succes, să vă eliberaţi de anu­mite lucruri, dar în dimensiunea mai profundă a Fiinţei sunteţi complet şi în întregime Clipa de acum.

În această stare de împlinire, vom mai fi capabili sau vom mai dori să atingem obiective exterioare?

Desigur, dar nu veţi mai avea pretenţia iluzorie ca un lu-pcru sau o persoană din viitor să vă salveze sau să vă facă fe-Iricit. în ce priveşte situaţia dvs. actuală de viaţă, este posibil să mai existe lucruri pe care să fie nevoie să le obţineţi sau să i le îndepliniţi. Aceasta este lumea formei, a câştigului şi a pierderii. Totuşi, la un nivel mai profund, sunteţi deja complet, iar când veţi realiza acest lucru veţi simţi în spatele lu-rcrurilor pe care le faceţi o energie veselă şi plină de viaţă. Eli-|berându-vă de timpul psihologic, nu vă veţi mai urmări obiectivele cu o hotărâre înverşunată, motivat de frică, furie, nemulţumire sau de nevoia de a deveni cineva. Nici nu veţi rămâne inactiv din cauza fricii de eşec, care pentru şinele fals reprezintă pierderea identităţii. Când sentimentul dvs. de sine derivă din Fiinţă, când vă eliberaţi de „devenire" ca nevoie psihologică, nici fericirea dvs. şi nici sentimentul de sine nu mai depind de rezultate, şi astfel vă eliberaţi de frică. Nu mai căutaţi permanenţa acolo unde ea nu poate fi găsită: în lumea formei, a câştigului şi a pierderii, a naşterii şi a morţii. Nu mai cereţi ca aceste situaţii, condiţii, locuri sau oameni să vă facă fericit şi nu mai suferiţi apoi când toate acestea nu vă îndepli­nesc aşteptările.

Totul este respectat, dar nimic nu mai contează. Formele se nasc şi mor, totuşi dvs. vedeţi eternul din spatele formelor. Ştiţi că „niciun lucru real nu poate fi ameninţat".

Când aceasta este stai ea Fiinţei dvs., cum aţi putea să nu reuşiţi? Aţi reuşit deja.

 

Capitolul 4

 

Strategii ale minţii de evitare a Clipei de acum

 

Pierderea Clipei de acum: iluzia fundamentală

Chiar dacă accept în întregime că, în ultimă instanţă, timpul este o iluzie, ce importanţă va avea acest lucru în viaţa mea? Tot trebuie să trăiesc într-o lume complet dominată de timp.

Acceptarea intelectuală nu este decât o altă credinţă şi nu va conta prea mult în viaţa dvs. Pentru a înţelege acest ade­văr, trebuie să îl trăiţi. Când fiecare celulă a corpului dvs. este atât de prezentă încât să simtă că vibrează de viaţă şi când pu­teţi simţi această viaţă în fiecare moment ca bucurie a Fiinţei, atunci se poate spune că v-aţi eliberat de timp.

Dar mâine tot va trebui să-mi plătesc facturile şi tot voi îmbătrâni şi voi muri, ca toată lumea. Deci, cum aş putea spune vreodată că m-am eliberat de timp?

Nu facturile de mâine sunt adevărata problemă. Disoluţia corpului fizic nu este o problemă. Pierderea Clipei de acum este problema, sau mai degrabă iluzia principală care trans­formă o simplă situaţie, un eveniment sau o emoţie într-o pro­blemă personală şi în suferinţă. Pierderea Clipei de acum este pierderea Fiinţei.

A te elibera de timp înseamnă a te elibera de nevoia psiho­logică de trecut pentru a avea o identitate şi de viitor pentru a atinge satisfacţia. Reprezintă cea mai profundă transformare a conştiinţei pe care v-aţi putea-o imagina. în cazuri rare schimbarea se produce radical şi dramatic, odată pentru tot­deauna. Aceasta se întâmplă de obicei printr-o abandonare to­tală în mijlocul unei suferinţe intense. Cei mai mulţi oameni trebuie să muncească pentru ea.

După ce aţi trăit de câteva ori această stare atemporală de conştiinţă, începeţi să oscilaţi între aceste dimensiuni ale tim­pului şi prezenţei. In primul rând, începeţi să conştientizaţi cât de rar atenţia dvs. este situată într-adevăr în prezent. Dar a şti că nu sunteţi prezent este deja un mare succes: această conştiinţă este prezenţă — chiar dacă iniţial nu ţine decât câteva secunde în timp cronologic înainte de a se pierde din nou. Apoi, din ce în ce mai des, alegeţi să vă concentraţi asupra prezentului mai degrabă decât asupra trecutului sau a vi­itorului şi, ori de câte ori realizaţi că aţi pierdut clipa de faţă, sunteţi capabil să vă opriţi la ea nu doar câteva secunde, ci pe­rioade mai lungi de timp, din perspectiva timpului cronolo­gic. Aşa că înainte de a vă fixa ferm în starea de prezenţă, adi­că înainte de a fi pe deplin conştient, veţi oscila un timp între conştiinţă şi neconştientizare, între starea de prezenţă şi sta­rea de identificare cu mintea. Pierdeţi clipa prezentă, dar vă întoarceţi la ea de nenumărate ori. în final, prezenţa devine starea dvs. predominantă.  

în cazul majorităţii oamenilor, prezenţa fie nu este experi­mentată niciodată, fie este trăită numai accidental şi pentru scurt timp, în rare ocazii, fără a fi recunoscută ca atare. Cei mai mulţi oameni oscilează nu între conştiinţă şi lipsa ei, ci între diferite niveluri de inconştienţă.  

Starea obişnuită de inconştienţă  şi inconştienţa profundă

La ce vă referiţi când vorbiţi despre diferite niveluri de in­conştienţă?

După cum ştiţi probabil, în timpul somnului oscilaţi între faza somnului fără vise şi cea a somnului cu vise. In mod si­milar, în starea de veghe, majoritatea oamenilor nu fac altceva decât să oscileze între nivelul obişnuit al inconştienţei şi o f inconştienţă profundă. Când vorbesc despre starea obişnuită de inconştienţă, mă refer la identificarea cu gândurile şi cu emoţiile personale, cu reacţiile, cu dorinţele şi cu aversiunile dvs. Este starea normală a majorităţii oamenilor. în această stare, sunteţi condus de mintea dominată de şinele fals şi nu sunteţi conştient de Fiinţă. Nu este o stare de durere sau de nefericire acută, ci una în care există un nivel redus, aproape continuu, de disconfort, neplăcere, plictiseală sau nervozitate — un fel de stare de fundal. Poate că nu vă daţi seama de acest lucru pentru că face parte atât de mult din viaţa „norma­lă", tot aşa cum nu conştientizaţi niciun zgomot de fond con­tinuu, de intensitate joasă, ca, de exemplu, bâzâitul unui apa­rat de aer condiţionat, până când acesta încetează. Când încetează brusc, apare o senzaţie de uşurare. Mulţi oameni fo­losesc alcoolul, drogurile, sexul, mâncarea, munca, televizo­rul sau chiar cumpărăturile ca anestezice, în încercarea incon­ştientă de a îndepărta această neplăcere de fond. Când se întâmplă astfel, o activitate care ar fi putut să fie foarte plăcu­tă, dacă s-ar fi desfăşurat cu moderaţie, se poate transforma într-o dependenţă, şi tot ceea ce poate aduce ea în asemenea , condiţii este o eliberare foarte scurtă.                                       

Disconfortul stării de inconştienţă obişnuită se transformă în durerea inconştienţei profunde — o stare mai acută şi mai evidentă de suferinţă şi de nefericire — atunci când lucrurile „nu merg cum trebuie", când şinele fals este ameninţat sau când există o provocare, o ameninţare, o pierdere, reală sau imaginară, majoră în situaţia dvs. de viaţă, sau un conflict în­tr-o relaţie. Este o versiune intensificată de inconştienţă obiş­nuită, diferită de prima nu prin natura, ci prin intensitatea ei.

În inconştienţa obişnuită, rezistenţa habituală sau negarea a ceea ce există creează acea neplăcere şi acea nemulţumire pe care majoritatea oamenilor le acceptă ca viaţă obişnuită.

Când această rezistenţă este intensificată de o provocare la adresa sinelui fals, apare un negativism intens, ca furia, frica profundă, agresiunea, depresia etc. Inconştienţa profundă în­seamnă adesea activarea corpului-durere şi identificarea cu el. Violenţa fizică ar fi imposibilă fără inconştienţa profundă. Ea poate să apară foarte uşor în acele momente şi locuri în care o mulţime de oameni sau chiar o naţiune întreagă gene­rează un câmp colectiv de energie negativă.

Cel mai bun indicator al nivelului dvs. de conştiinţă este modul în care procedaţi atunci când în calea vieţii dvs. se ivesc obstacole. în conformitate cu obstacolele, o persoană deja inconştientă tinde să devină şi mai inconştientă, iar una conştientă tinde să devină şi mai profund conştientă. Puteţi folosi un obstacol pentru a vă trezi sau îi puteţi permite să vă tragă într-un somn şi mai profund. Visul inconştienţei obiş­nuite se transformă atunci într-un coşmar.

Dacă nu puteţi fi prezent nici măcar în circumstanţe obiş­nuite, ca de exemplu atunci când vă aflaţi singur într-o came­ră, când vă plimbaţi prin pădure sau ascultaţi pe cineva, atunci cu siguranţă nu veţi putea să rămâneţi conştient când un lucru „merge prost" sau când vă confruntaţi cu persoane sau situaţii dificile, cu pierderea sau cu ameninţarea pierderii. Veţi fi copleşit de o reacţie, care în final este întotdeauna o formă de frică, şi veţi fi tras înapoi într-o inconştienţă adân­ca. Aceste greutăţi reprezintă testele. Numai felul în care le faceţi faţă vă va arăta, dvs. şi celorlalţi, cât de departe aţi ajuns în ceea ce priveşte starea dvs. de conştiinţă, şi nu cât de mult puteţi sta cu ochii închişi sau ce viziuni aveţi.

Aşa că este esenţial să aduceţi mai multă conştiinţă în via­ţa dvs. în situaţiile obişnuite, când totul decurge relativ de la «inc. în acest fel, puterea prezenţei dvs. va creşte. Ea generează un câmp energetic cu o frecvenţă de vibraţie foarte înaltă tn interiorul şi în jurul dvs. în acest câmp nu poate pătrunde şi nu poate supravieţui nici măcar puţină inconştienţă, negativism, disonanţă sau violenţă, aşa cum întunericul nu poate supravieţui în prezenţa luminii.

Când învăţaţi să fiţi martorul propriilor gânduri şi emoţii, un aspect esenţial al stării de prezenţă, veţi fi surprins poate când veţi conştientiza pentru prima oară caracterul „static" al stării obişnuite de inconştienţă şi vă veţi da seama cât de rar aţi avut o stare de confort interior, dacă l-aţi simţit vreodată. La nivelul gândirii, veţi descoperi o mare rezistenţă sub for­ma criticilor, a nemulţumirilor şi a proiecţiilor mentale, care vă îndepărtează de clipa prezentă. La nivel emoţional, va exista un curent subteran de disconfort, tensiune, plictiseală sau nervozitate. Ambele sunt aspecte ale modului obişnuit de rezistenţă a minţii.

Ce caută ei?

Cari Jung ne relatează, într-una dintre cărţile sale, o con­versaţie purtată cu un şef de trib indian din America de Nord, care i-a spus că, din perspectiva sa, cei mai mulţi oameni albi au expresii încordate, că ochii lor au o privire fixă şi că atitu­dinea lor emană cruzime sau violenţă. El a spus: „Ei par să caute mereu ceva. Ce anume caută? Albii vor întotdeauna ceva. Sunt mereu neliniştiţi şi agitaţi. Noi nu ştim ce vor. Cre­dem că sunt nebuni.

Curentul subtil de disconfort constant a apărut, desigur, cu mult timp înaintea civilizaţiei industriale a Vestului; dar în ci­vilizaţia vestică, care acum acoperă aproape tot globul pă­mântesc, inclusiv cea mai mare parte a Estului, el se manifes­tă sub o formă şi cu o intensitate fără precedent. Era deja prezent pe vremea lui Isus şi de asemenea cu 600 de ani îna­inte, pe vremea lui Buddha, şi cu siguranţă a existat cu mult timp înaintea sa. „De ce sunteţi mereu înfricoşaţi?", i-a între­bat Isus pe discipolii săi. „Gândurile anxioase pot adăuga măcar o singură zi la viaţa voastră?" Iar Buddha ne-a învăţat că la baza suferinţei se află starea de dorinţă sau de poftă mis­tuitoare.

Rezistenţa faţă de clipa prezentă ca disfuncţie colectivă este intrinsec legată de pierderea conştiinţei Fiinţei şi stă la baza civilizaţiei noastre industriale dezumanizate. Freud a re­cunoscut şi el existenţa acestui curent subtil de disconfort şi a scris despre aceasta în cartea sa Disconfort în cultură, dar nu a recunoscut adevărata rădăcină a disconfortului şi nu a reali­zat că eliberarea de ea este posibilă. Această disfuncţie colec­tivă a creat o civilizaţie foarte nefericită şi extrem de violen­tă, care a devenit o ameninţare nu numai pentru ea însăşi, ci şi pentru viaţa de pe această planetă.              

Dizolvarea stării de inconştienţă obişnuită

Deci, cum ne putem elibera de această boală?

Conştientizând-o. Observaţi modurile multiple în care dis­confortul, nemulţumirea şi tensiunea apar în sinea dvs. în urma criticilor inutile, a rezistenţei faţă de ceea ce este şi a ne­gării acestuia. Orice conţinut inconştient se dizolvă atunci când asupra sa se revarsă lumina conştiinţei. După ce aţi aflat cum să dizolvaţi starea de inconştienţă obişnuită, lumina pre­zenţei dvs. va străluci foarte tare şi va fi mult mai uşor să fa­ceţi faţă inconştienţei profunde, ori de câte ori veţi simţi atracţia sa gravitaţională. Totuşi, inconştienţa obişnuită poate fi dificil de detectat iniţial, din cauza aspectului de normalita-te pe care l-a căpătat.

Obişnuiţi-vă să vă urmăriţi starea mental-emoţională prin autoobservare. „Sunt relaxat în acest moment?", aceasta este o întrebare bună pe care să v-o puneţi frecvent. Sau vă puteţi întreba: „Ce se întâmplă în interiorul meu în acest moment?" Fiţi cel puţin la fel de interesat de ceea ce se întâmplă în in­teriorul dvs. pe cât sunteţi de ceea ce se întâmplă în afară. Dacă sesizaţi corect ce se întâmplă în interior, situaţia se va aranja de la sine în exterior. Realitatea cea mai importantă este cea interioară, cea exterioară având o importanţă secun­dară. Dar nu răspundeţi imediat la aceste întrebări. îndreptaţi-vă atenţia spre interior. Aruncaţi o privire. Ce fel de gân­duri produce mintea dvs.? Ce simţiţi? îndreptaţi-vă atenţia spre corpul dvs. Există vreo tensiune? Când aţi descoperit că există un nivel scăzut de disconfort, un fundal static, încercaţi să aflaţi ce anume evitaţi, negaţi sau cărui lucru îi opuneţi re­zistenţă — prin negarea clipei prezente. Există multe feluri în care oamenii manifestă o rezistenţă inconştientă faţă de mo­mentul prezent. Am să vă dau câteva exemple. Exersând, pu­terea dvs. de a vă autoobserva, de a vă urmări starea interioa­ră se va dezvolta.                    

Eliberarea de nefericire       

Urâţi activitatea pe care o desfăşuraţi? Poate fi vorba de locul de muncă sau poate că aţi acceptat să întreprindeţi o anumită activitate şi o faceţi, dar o parte din dvs. urăşte situa­ţia şi i se opune. Aveţi unele resentimente faţă de o persoană apropiată, pe care însă nu le-aţi exprimat? Realizaţi că ener­gia pe care o degajaţi în această stare produce efecte atât de dăunătoare, încât vă contaminaţi atât pe dvs., cât şi pe cei din jur? Priviţi cu atenţie în interior. Există aici o urmă cât de mică de resentiment sau de împotrivire? Dacă da, observaţi acest sentiment atât la nivel mental, cât şi la nivel emoţional. Ce gânduri generează mintea dvs. în jurul acestei situaţii? Examinaţi apoi emoţia, care este reacţia corpului dvs. faţă de aceste gânduri. Simţiţi emoţia. Este plăcută sau neplăcută? Este o energie pe care aţi ales să o aveţi în interior? Aveţi de ales?

Poate că o persoană profită de dvs., poate că activitatea în care v-aţi angajat este plictisitoare, poate că un apropiat al dvs. nu este sincer, este enervant sau inconştient, dar toate aceste aspecte sunt irelevante. Are prea puţină importanţă dacă emo­ţiile şi gândurile dvs. legate de această situaţie sunt justifica­te sau nu. Cert este că vă opuneţi unei situaţii existente. Trans­formaţi momentul prezent într-un duşman. Vă generaţi nefericirea, un conflict între interior şi exterior. Nefericirea poluează nu numai Fiinţa dvs. interioară şi pe cei din jur, dar  şi psihicul uman colectiv, din care dvs. sunteţi o parte inseparabilă. Poluarea planetei este numai o reflectare externă a po- luării psihice interioare: a milioane de indivizi inconştienţi,  care nu-şi asumă responsabilitatea pentru spaţiul lor interior.

Fie încetaţi activitatea, vorbiţi cu persoana în cauză şi vă  exprimaţi în totalitate sentimentele, fie renunţaţi la negativis- mul pe care mintea dvs. S-a creat în jurul situaţiei, pentru că  acesta nu serveşte niciunui scop, cu excepţia faptului că întă­reşte un fals sentiment de identitate. Recunoaşterea inutilită­ţii lui este importantă. Negativismul nu este niciodată modul optim de a rezolva o situaţie. De fapt, în cele mai multe ca­zuri, vă face prizonierul ei, blocând orice schimbare reală. Un  lucru în realizarea căruia este investită o energie negativă se va contamina de aceasta şi, în timp, va da naştere la şi mai multă durere, la şi mai multă nefericire. Mai mult, orice stare interioară negativă este contagioasă: nefericirea se răspândeş­te mai repede decât o boală. în virtutea legii rezonanţei, ea declanşează şi alimentează negativismul latent la alte persoa­ne, cu excepţia celor imune — adică profund conştiente.

Dvs. poluaţi lumea sau contribuiţi la curăţarea mizeriei? Sunteţi responsabil pentru propriul spaţiu interior; nimeni alt­cineva decât dvs. nu este răspunzător, aşa cum sunteţi respon­sabil şi pentru starea planetei. Cum este în interior, aşa este şi în afară. Dacă oamenii se curăţă de poluarea interioară, atunci vor înceta să mai polueze exteriorul.

Cum putem renunţa la negativism? Ce ne recomandaţi?

Abandonându-l pur şi simplu. Cum renunţaţi la o bucată de cărbune fierbinte, pe care o ţineţi în mână? Cum renunţaţi la un bagaj greu şi inutil, pe care îl purtaţi cu dvs.? Recunos­când că nu doriţi să mai trăiţi durerea sau să mai duceţi pova­ra şi abandonând-o.

Starea de inconştienţă profundă, ca şi corpul-durere sau o altă durere profundă, cum ar fi pierderea unei fiinţe iubite, necesită o transformare intermediată de combinarea acceptării cu lumina prezenţei — atenţia dvs. susţinută. Pe de altă par­te, multe tipare de comportament ale inconştienţei obişnuite pot fi pur şi simplu abandonate după ce aţi stabilit că nu le mai doriţi şi după ce v-aţi dat seama că puteţi alege, că nu sunteţi numai un conglomerat de reflexe condiţionate. Din toate cele de mai sus rezultă că puteţi avea acces la puterea clipei prezente. Fără ea, nu aveţi nicio posibilitate de alegere.

Spunând că anumite emoţii sunt negative, nu se creează o polaritate mentală între bine şi rău, după cum aţi explicat dvs. mai devreme?

Nu. Polaritatea a fost creată într-un stadiu timpuriu, când mintea dvs. considera că momentul prezent este rău; această judecată a dus apoi la o emoţie negativă.

Dar spunând că anumite emoţii sunt negative, nu spuneţi de fapt că ele nu ar trebui să existe, că nu este permis să avem aceste emoţii? După părerea mea, ar trebui să ne acordăm permisiunea de a simţi toate sentimentele care apar, în loc să le judecăm ca rele sau să spunem că nu ar trebui să le avem. Este în regulă să ai resentimente; este în regulă să fii furios, enervat, capricios sau oricum altfel — dacă nu, ajungem să ne reprimăm sentimentele, ajungem la conflict interior sau la negare. Totul are voie să existe ca atare. 

Desigur. Când a apărut un tipar mental, o emoţie sau o re­acţie, acceptaţi-o. Nu aţi fost suficient de conştient pentru a putea face o alegere în acest caz. Aceasta nu este o judecată, este un fapt. Dacă aţi fi putut alege sau aţi fi realizat că aveţi posibilitatea de a alege, aţi fi ales suferinţa sau bucuria, rela­xarea sau disconfortul, pacea sau conflictul? Aţi alege un gând sau un sentiment care să vă izoleze de starea dvs. natu­rală de bine, de bucuria interioară de a trăi? Eu numesc orice sentiment de acest fel sentiment negativ, adică pur şi simplu rău. Nu în sensul că „nu ar fi trebuit să faceţi asta", ci pur şi simplu rău, ca o durere de stomac. 

Cum a fost posibil ca oamenii să omoare 100 de milioane dintre semenii lor numai în secolul XX? Oamenii şi-au făcut atât de mult rău unul altuia, încât răul depăşeşte orice imagi­naţie! Şi asta fără să ţinem cont de violenţa mentală, emoţio­nală şi fizică, de tortura, durerea, cruzimea pe care continuă să şi le aplice zilnic unii altora, precum şi altor fiinţe sensibile. Oare acţionează în acest fel pentru că sunt în contact cu starea lor naturală, cu bucuria interioară de a trăi? Sigur că nu. Numai cei atinşi de o stare profund negativă, care se simt foarte rău ar crea o asemenea realitate, care să reflecte felul în care se simt. Incredibil, dar adevărat. Oamenii sunt o spe­cie periculos de nebună şi extrem de nesănătoasă. Aceasta nu este o judecată. Este un fapt. Şi tot fapt este că sănătatea men­tală se află tot acolo, în spatele nebuniei. Vindecarea şi elibe­rarea sunt posibile chiar acum.

Revenind la ceea ce aţi spus — este categoric adevărat că, atunci când vă acceptaţi resentimentele, irascibilitatea, furia ş.a.m.d., nu mai sunteţi forţaţi să le investiţi orbeşte şi este mai puţin probabil să le proiectaţi asupra altora. Dar m-aş mira să nu vă înşelaţi şi pe dvs. înşivă. După ce aţi practicat acceptarea pentru un timp, vine un moment când trebuie să [ treceţi la stadiul următor, în care să nu mai creaţi aceste emoţii negative. Altfel, „acceptarea" dvs. devine doar o simplă etichetă mentală, ce-i permite sinelui fals să continue să se lase în voia suferinţei şi astfel să întărească sentimentul de se­parare faţă de ceilalţi oameni, de mediul dvs. înconjurător, de locul şi timpul în care vă aflaţi. După cum ştiţi, separarea stă la baza sentimentului de identitate al sinelui fals. Adevărata acceptare ar transforma aceste sentimente instantaneu. Dar dacă aţi şti foarte bine că totul este „în regulă", atunci aţi mai avea oare aceste sentimente negative? Fără evaluări, fără re­zistenţe faţă de ceea ce există, ele nu ar apărea. în mintea dvs. există ideea că „Totul este în regulă", dar în adâncul sufletu­lui nu credeţi cu adevărat acest lucru şi, astfel, vechile tipare mental-emoţionale de rezistenţă sunt încă active. Ele sunt cele care vă fac să vă simţiţi rău.

Şi acest lucru este în regulă.

Vă apăraţi dreptul de a fi inconştient, dreptul de a suferi? Nu vă faceţi griji: nimeni nu vă va lua acest drept. După ce vă daţi seama că un anumit aliment vă face să vă simţiţi rău, mai continuaţi să-l ingeraţi şi să afirmaţi că este în regulă să te simţi rău?                                        ......

Oriunde v-aţi afla, fiţi complet prezent

 Aţi putea să ne mai daţi câteva exemple despre starea de inconştienţă obişnuită?

Încercaţi să vă surprindeţi lamentându-vă în gând sau cu voce tare în legătură cu o situaţie în care vă aflaţi, de ceea ce fac sau spun alţi oameni, de mediul înconjurător, de situaţia dvs. de viaţă, chiar şi de vreme. A te plânge de o situaţie impli­că întotdeauna neacceptarea stării existente. Acest comporta­ment are invariabil o încărcătură negativă inconştientă. Când vă plângeţi, vă transformaţi într-o victimă. Când vă exprimaţi cu voce tare nemulţumirea, deţineţi controlul. Deci, schim­baţi situaţia printr-o acţiune sau exprimându-vă nemulţumi­rea, dacă este necesar şi posibil; ieşiţi din situaţie sau accep­taţi-o. Orice alt comportament aparţine anormalităţii.

Starea obişnuită de inconştienţă este întotdeauna legată în­tr-un fel de negarea Clipei de acum. Acum implică, desigur, şi un „aici". Vă opuneţi faptului de a vă afla „aici şi acum"? Unii oameni ar prefera, de exemplu, să se afle în altă parte. ,Aici" nu este niciodată suficient de bun pentru ei. Autoobservându-vă, descoperiţi dacă nu este şi cazul dvs. Oriunde v-aţi afla, fiţi complet prezent. Dacă descoperiţi că pentru dvs. este intolera­bil să vă aflaţi „aici şi acum" şi că acest fapt vă face nefericit, aveţi trei posibilităţi: să ieşiţi din situaţie, să o schimbaţi sau să o acceptaţi complet. Dacă doriţi să vă asumaţi responsabi­litatea pentru viaţa dvs., trebuie să alegeţi una dintre aceste trei posibilităţi şi trebuie să faceţi acest lucru chiar acum. Iar apoi să acceptaţi consecinţele. Fără scuze. Fără negativism. Fără poluare psihică. Păstraţi-vă curat spaţiul interior. în cazul în care treceţi la acţiune — schimbând situaţia sau ieşind din ea — mai întâi renunţaţi la negativism, dacă este  posibil. Acţiunile care vin din observarea a ceea ce este necesar sunt mai eficiente decât cele care vin dintr-o atitudine negativistă.

Orice acţiune este mai bună decât lipsa acţiunii, mai ales dacă aţi fost blocat într-o situaţie nefericită mult timp. Dacă este vorba de o greşeală, cel puţin învăţaţi ceva, astfel încât cazul respectiv să nu mai fie o greşeală. Dacă rămâneţi blo­cat, nu învăţaţi nimic. Frica vă împiedică să treceţi la fapte? Recunoaşteţi frica, observaţi-o, îndreptându-vă atenţia asupra ei, fiţi complet prezent. Aceasta va distruge legătura dintre frică şi gândirea dvs. Nu tăsaţi frica să vă inunde mintea. Fo­losiţi puterea momentului prezent. Frica nu o poate învinge. Dacă într-adevăr nu există niciun lucru pe care l-aţi putea face pentru a schimba starea de lucruri aici şi acum şi dacă nu puteţi ieşi din situaţie, atunci acceptaţi în totalitate să vă aflaţi aici şi acum, renunţând la orice rezistenţă interioară. Şinele fals şi nefericit, care iubeşte sentimentul de suferinţă, de ură, care adoră să-şi plângă de milă nu va mai putea supravieţui în acest caz. Această atitudine se numeşte abandonare. Abando­narea nu înseamnă slăbiciune. Ea implică o mare putere. Nu­mai o persoană care s-a abandonat pe sine are acces la puterea spirituală. Abandonându-vă, obţineţi o eliberare interioară în raport cu situaţia. Atunci s-ar putea să constataţi că situaţia se schimbă fără să mai fie nevoie să faceţi vreun efort. Oricum, sunteţi liber.

Sau există un lucru pe care „ar trebui" să-l faceţi, dar pe care nu-l faceţi? Ridicaţi-vă şi faceţi acest lucru chiar acum. Ca alternativă, puteţi să vă acceptaţi pe deplin inactivitatea, lenea sau pasivitatea din acest moment, dacă aceasta este ale­gerea dvs. Trăiţi complet acest sentiment. Savuraţi-l. Fiţi cât puteţi de leneş sau de inactiv. Dacă trăiţi conştient şi complet sentimentul, veţi scăpa curând de el. Sau poate nu. Oricum, nu mai există niciun conflict interior, rezistenţă sau negativism.

Sunteţi stresat? Sunteţi atât de ocupat să ajungeţi în viitor, încât prezentul este redus la un simplu mijloc de a ajunge acolo? Stresul este provocat de faptul că vă aflaţi „aici", dar doriţi să fiţi „acolo" sau de faptul că vă aflaţi în prezent, dar căutaţi să trăiţi în viitor. Este o scindare care vă consumă in­terior foarte mult. A crea şi a trăi cu această sciziune interioa­ră este o nebunie. Faptul că oricine altcineva face la fel nu în­seamnă că este un lucru mai puţin nebunesc. Dacă trebuie, vă puteţi mişca mai repede, puteţi lucra mai repede sau chiar alerga, dar fără să vă proiectaţi în viitor şi fără să respingeţi prezentul. Când vă mişcaţi, munciţi, alergaţi — implicaţi-vă total în activitate. Bucuraţi-vă de fluxul de energie care circu­lă prin corp, de nivelul înalt de energie al acestui moment. Acum nu mai sunteţi stresat, nu vă mai rupeţi în două. Nu fa­ceţi decât să vă mişcaţi, să alergaţi, să munciţi — şi să vă bu­curaţi de acest lucru. Sau puteţi renunţa la tot, aşezându-vă pe o bancă în parc. Dar când faceţi acest lucru, observaţi-vă min­tea. Ar putea să spună: „Ar trebui să munceşti. Pierzi timpul". Observaţi-vă mintea. Zâmbiţi la atacurile ei.

Trecutul ocupă mare parte din atenţia dumneavoastră? Vorbiţi şi vă gândiţi deseori la el, fie pozitiv, fie negativ? Vă gândiţi la lucrurile importante pe care le-aţi realizat, la aven­turile, la experienţele dvs. sau la rolul de victimă şi la lucru­rile oribile care vi s-au întâmplat sau poate pe care le-aţi fă­cut dvs. altei persoane? Gândurile vă trezesc un sentiment de culpabilitate, de mândrie, resentimentele, furia, regretul sau autocompătimirea? în acest caz nu numai că întreţineţi un fals sentiment de identitate, dar ajutaţi şi la accelerarea procesului de îmbătrânire a corpului, creând o acumulare de trecut în psi­hicul dvs. Verificaţi pe cont propriu acest lucru la persoanele care au o tendinţă puternică de a rămâne agăţate de trecut.

Lăsaţi trecutul să moară în fiecare moment. Nu aveţi ne­voie de el. Faceţi referire la el numai atunci când este relevant pentru prezent. Simţiţi puterea acestui moment şi plenitudi­nea Fiinţei. Faceţi-vă simţită prezenţa.

S

Sunteţi îngrijorat? Aveţi multe gânduri care încep prin „Cum ar fi fost dacă...?" înseamnă că v-aţi identificat cu mintea, care se proiectează într-o situaţie imaginară din viitor şi creează frica. Nu aveţi cum să rezolvaţi o asemenea situa­ţie, pentru că ea nu există. Este o fantomă mentală. Puteţi pune capăt acestei nebunii care vă afectează sănătatea şi via­ţa pur şi simplu acceptând ce se întâmplă în momentul pre­zent. Conştientizaţi-vă respiraţia. Simţiţi aerul intrând şi ie­şind din corp. Simţiţi-vă câmpul energetic interior. în viaţa reală — spre deosebire de proiecţiile imaginare ale minţii — nu aţi fost nevoit să faceţi faţă decât momentului prezent. în-trebaţi-vă ce „problemă" aveţi acum, nu anul viitor, nu mâine sau peste cinci minute. Ce nu e în regulă cu momentul pre­zent? Puteţi întotdeauna să faceţi faţă prezentului, niciodată i viitorului — şi nici nu sunteţi obligaţi să faceţi asta. Răspun­sul, puterea, acţiunea corectă sau resursa vor fi aici când veţi avea nevoie de ele, nu înainte şi nici după aceea.     

„Într-o zi voi reuşi." Obiectivul pe care vi l-aţi fixat v-a acaparat atât de mult atenţia, încât reduceţi momentul prezent la un simplu instrument pentru atingerea unui scop? Vă ră­peşte bucuria a ceea ce faceţi? Aşteptaţi să începeţi să trăiţi? Dacă vă construiţi un astfel de tipar mental, indiferent de ceea ce veţi realiza sau veţi obţine, prezentul nu va fi niciodată destul de bun; viitorul va părea întotdeauna mai bun decât prezentul. O reţetă perfectă pentru insatisfacţie şi neîmplinire permanentă, nu sunteţi de acord?

Sunteţi de obicei o persoană care aşteaptă? Ce procent din viaţă vă petreceţi aşteptând? Eu numesc „aşteptare la scară mică", de exemplu, coada de la oficiul poştal, un blocaj în tra­fic, coada de la aeroport sau aşteptarea unei persoane la o în­tâlnire etc. „Aşteptarea la scară mare" este aşteptarea următo­rului concediu, a unui loc de muncă mai bun, a momentului când copiii vor creşte, a unei relaţii într-adevăr importante, a succesului, a securităţii financiare, a momentului când vom fi o persoană importantă sau când vom avea mai multe cunoş­tinţe. Nu de puţine ori, oarnenii îşi petrec toată viaţa aşteptând să înceapă să trăiască.  

Aşteptarea este o dispoziţie mentală. În principiu, înseam­nă să doreşti viitorul; să nu doreşti prezentul. Nu îţi doreşti ceea ce ai şi vrei ceea ce nu ai. Orice aşteptare creează în in­conştient un conflict interior între a te afla aici şi acum, unde de fapt nu vreţi să vă aflaţi, şi viitorul proiectat, în care aţi dori să trăiţi. Acest lucru vă reduce foarte mult calitatea vie­ţii, făcându-vă să pierdeţi prezentul.

Nu este nimic rău în a te strădui să-ţi îmbunătăţeşti situa­ţia de viaţă. Bineînţeles că vă puteţi îmbunătăţi situaţia de viaţă, dar nu vă puteţi îmbunătăţi viaţa. Viaţa este factorul primar. Viaţa este Fiinţa dvs. profundă. Ea este deja desăvâr­şită, completă, perfectă. Situaţia dvs. de viaţă constă în cir­cumstanţe şi experienţe personale. Nu este nimic rău în a-ţi fixa obiective şi a încerca să realizezi anumite lucruri. Gre­şeala constă în folosirea lor ca substitut pentru sentimentul vieţii, pentru Fiinţă. Singurul punct de acces către acest sen­timent este ACUM. Sunteţi ca un arhitect care nu acordă niciun fel de atenţie fundaţiei unei clădiri, dar investeşte o mulţime de timp în suprastructură.

De exemplu, mulţi oameni aşteaptă prosperitatea. Ea nu poate veni în viitor. Când respectaţi, recunoaşteţi şi acceptaţi pe deplin realitatea prezentă — locul în care vă aflaţi, cine sunteţi, ce faceţi chiar acum — când acceptaţi pe deplin ceea ce aveţi, sunteţi recunoscător pentru ceea ce aveţi, recunoscă­tor pentru ceea ce este, recunoscător pentru Fiinţă. Recunoş­tinţa pentru momentul prezent şi plenitudinea vieţii de acum este adevărata prosperitate. Ea nu poate veni în viitor. Apoi, în timp, această prosperitate se va manifesta în cazul dvs. în diferite feluri.

Dacă nu sunteţi satisfăcut cu ceea ce aveţi sau sunteţi frus­trat sau supărat din cauza lipsurilor din prezent, aceasta vă poate motiva să vă îmbogăţiţi, dar şi dacă veţi câştiga milioa­ne, veţi continua să trăiţi starea prezentă de lipsă şi în adân­cul sufletului veţi continua să vă simţiţi neîmplinit. Puteţi avea multe experienţe interesante pe care să le plătiţi cu bani, dar ele se vor încheia repede şi vă vor lăsa mereu cu un sen­timent de gol interior şi cu nevoia unei gratificări fizice şi psi­hice suplimentare. Nu veţi trăi comuniunea cu Fiinţa şi nu veţi simţi plenitudinea vieţii de acum, singura prosperitate au­tentică.

Aşa că abandonaţi dorinţa ca stare mentală. Când vă sur­prindeţi alunecând în aşteptare... ieşiţi repede din ea. Reve­niţi la momentul prezent. Trăiţi şi bucuraţi-vă de ceea ce trăiţi. Dacă sunteţi prezent, nu mai aveţi nevoie să aşteptaţi nimic. Aşa că data viitoare când cineva vă va spune: „îmi pare rău că v-am făcut să aşteptaţi", îi puteţi răspunde: „Nu face nimic. Nu am aşteptat. Am stat aici şi m-am simţit bine — savurând bucuria de a fi eu însumi".

Acestea sunt numai câteva strategii mentale obişnuite pentru negarea momentului prezent, care fac parte din starea normală de inconştienţă. Ele sunt uşor de trecut cu vederea tocmai pentru că sunt atât de bine fixate în obişnuinţele noas­tre, în modul nostru normal de a trăi: fundalul static al nemul­ţumirii perpetue. Dar cu cât exersaţi mai mult observarea stă­rii mental-emoţionale interioare, cu atât vă va fi mai uşor să sesizaţi blocajul în trecut sau în viitor, adică momentul în care sunteţi inconştient, şi să vă treziţi din visul timpului în pre­zent. Dar aveţi grijă: şinele fals, nefericit, bazat pe identifica-wm rea cu mintea trăieşte în timp. El ştie că momentul prezent  este propria sa moarte şi prin urmare se simte foarte amenin­ţat de el. Va face tot ce poate pentru a vă smulge de aici. Va încerca să vă menţină în capcana timpului.

Scopul interior al călătoriei vieţii

Înţeleg că ceea ce spuneţi este adevărat, totuşi, cred că oamenii trebuie să aibă un scop în viaţă; altfel, am fi la voia întâmplării, şi apoi — un scop înseamnă viitor, nu-i aşa? Cum putem împăca acest lucru cu a trăi în prezent?

Când vă aflaţi într-o călătorie, este, desigur, util să ştiţi care este destinaţia finală sau cel puţin direcţia generală de mişcare, dar nu uitaţi: în ultimă instanţă, singurul lucru real în călătoria dvs. este pasul pe care îl faceţi în acest moment. Este singurul lucru care există.

Drumul vieţii dvs. are un scop exterior şi unul interior. Scopul exterior este atingerea ţelului sau a destinaţiei, reali­zarea obiectivelor pe care vi le-aţi propus, anumite perfor­manţe, care, desigur, înseamnă viitorul. Dar, dacă destinaţia dvs. sau paşii pe care îi veţi face în viitor vă vor acapara atât de mult atenţia, încât să devină mai importanţi decât pasul pe care îl faceţi acum, atunci veţi rata complet scopul interior al acestei călătorii, care nu are nimic în comun cu locul spre care vă îndreptaţi sau cu ceea ce faceţi. Dimpotrivă, ţine foar­te mult de felul în care acţionaţi. Nu are nimic de-a face cu vi­itorul, dar înseamnă totul pentru calitatea conştiinţei fiecărui moment. Scopul exterior se înscrie într-o dimensiune orizon­tală a spaţiului şi timpului; scopul interior urmăreşte o adân­cime a Fiinţei dvs. în dimensiunea verticală a atemporalului Acum. Călătoria dvs. exterioară poate presupune un milion de paşi; călătoria interioară are însă numai unul: pasul pe care îl faceţi chiar acum. Pe măsură ce deveniţi din ce în ce mai conştient de acest singur pas, veţi realiza că el cuprinde deja în sine toţi ceilalţi paşi, inclusiv destinaţia. Acest singur pas se transformă atunci într-o expresie a perfecţiunii, un act de o mare frumuseţe. El vă va aduce în Fiinţă şi lumina Fiinţei va străluci prin el. Acesta este atât scopul, cât şi împlinirea călă­toriei dvs. interioare, călătoria în tine însuţi.

S

Are vreo importanţă dacă ne îndeplinim sau nu scopul ex­terior, dacă reuşim sau eşuăm în această lume?

În cazul fiecăruia, va avea importanţă atâta timp cât nu I v-aţi realizat încă scopul interior. După aceea, scopul exterior va fi doar un joc, pe care s-ar putea să continuaţi să-l jucaţi numai pentru că vă distrează. Este la fel de posibil să eşuaţi complet în scopul dvs. exterior şi în acelaşi timp să înregis­traţi un succes total în ce priveşte scopul interior. Se poate în­tâmpla şi invers, situaţie mai des întâlnită: bogăţie exterioară însoţită de sărăcie interioară sau „să fi câştigat lumea, dar să vă fi pierdut sufletul", după cum a spus Isus. în ultimă instan­ţă, fiecare scop exterior este sortit „eşecului" mai devreme sau mai târziu, pur şi simplu pentru că este supus legii efemeru­lui, ca toate lucrurile. Cu cât veţi realiza mai repede că scopul dvs. exterior nu vă poate oferi o satisfacţie de durată, cu atât va fi mai bine. Când aţi perceput limitele scopului exterior, renunţaţi la aşteptarea nerealistă că acesta ar trebui să vă facă fericit şi puneţi-o în slujba scopului dvs. interior.

 

 

Trecutul nu poate supravieţui dacă sunteţi prezent

Aţi spus că a ne gândi şi a vorbi inutil despre trecut este unul dintre modurile în care evităm prezentul. Dar în afară de trecutul pe care ni-l amintim şi cu care poate că ne identi­ficăm, nu mai există în noi şi un alt nivel de trecut, care să fie mult mai profund? Vorbesc despre trecutul inconştient, care ne condiţionează vieţile, mai ales prin intermediul experien­ţelor timpurii din copilărie. Şi apoi mai există şi condiţiona­rea culturală, care este legată de locul în care trăim din punct de vedere geografic şi de perioada istorică în care trăim.

Toate aceste lucruri determină felul în care vedem lumea, fe­lul în care reacţionăm la ea, felul în care gândim despre ea, tipul de relaţii pe care le avem cu ceilalţi, felul în care ne trăim vieţile. Cum am putea vreodată să conştientizăm toate aceste lucruri sau să scăpăm de ele? Cât de mult ar dura? Şi chiar dacă am reuşi, cu ce-am mai rămâne?

Ce rămâne când iluzia ia sfârşit?

Nu este nevoie să investigaţi trecutul inconştient din dvs., cu excepţia manifestărilor sale din prezent, sub forma gându­rilor, a emoţiilor, a dorinţelor, a reacţiilor sau a unui eveni­ment extern în care sunteţi antrenat. Indiferent dacă simţiţi sau nu nevoia să aflaţi diverse lucruri despre trecutul dvs. in­conştient, obstacolele prezentului vor aduce totul la lumină. Dacă vă afundaţi în trecut, el va deveni o prăpastie fără fund: întotdeauna va mai exista ceva de analizat. Poate credeţi că aveţi nevoie de mai mult timp pentru a înţelege trecutul sau a vă elibera de el, cu alte cuvinte, poate credeţi că viitorul vă va elibera de trecut. Aceasta este o iluzie. Numai prezentul vă poate elibera de trecut. Mai mult timp psihologic nu vă poate elibera de timpul psihologic. Dobândiţi accesul la puterea Clipei de acum. Aceasta este cheia.

Care este puterea Clipei de acum?

Nu este altceva decât puterea prezenţei dvs., conştiinţa dvs. eliberată de formele gândirii.   

Aşa că, abordaţi trecutul de la nivelul prezentului. Cu cât veţi acorda mai multă atenţie trecutului, cu atât îl veţi investi cu mai multă energie şi cu atât este mai probabil să vă con­struiţi din el un „sine". Să nu mă înţelegeţi greşit: atenţia este esenţială, dar nu faţă de trecut ca trecut. Acordaţi atenţie pre­zentului; acordaţi atenţie comportamentului, reacţiilor, dispo­ziţiei, gândurilor, emoţiilor, temerilor şi dorinţelor dvs., aşa cum apar ele în prezent. Acolo se află trecutul din dvs. Dacă veţi reuşi să fiţi suficient de prezent pentru a urmări toate aceste lucruri, fără să le criticaţi sau să le analizaţi, fără să emiteţi niciun fel de apreciere, atunci vă veţi rezolva proble­mele trecutului şi îl veţi dizolva prin puterea prezenţei dvs. Nu vă puteţi regăsi în trecut. Vă veţi găsi pe sine numai ve­nind în prezent.                    

Nu este util să înţelegem trecutul şi astfel să înţelegem de ce facem anumite lucruri, de ce reacţionăm în anumite feluri sau de ce ne creăm în mod inconştient propria dramă, propri­ile tipare de relaţionare ş.a.m.d. ?

Pe măsură ce veţi conştientiza şi mai mult realitatea dvs. prezentă, veţi înţelege cu ajutorul intuiţiei motivele pentru care condiţionarea dvs. funcţionează în aceste moduri parti­culare; de exemplu, de ce anume relaţiile dvs. urmează anu­mite modele — şi vă veţi putea aminti lucruri care s-au în­tâmplat în trecut şi pe care acum le veţi înţelege mai clar. Acest lucru este foarte bun şi poate fi util, dar nu esenţial. Esenţială este prezenţa dvs. conştientă. Ea dizolvă trecutul. Ea este agentul transformării. Aşa că nu căutaţi să înţelegeţi . trecutul, ci încercaţi să fiţi cât puteţi de prezent. Trecutul nu aate supravieţui dacă sunteţi prezent. Nu poate supravieţui decât în absenţa dvs.                       

 

        

Capitolul  5    

 

Starea de prezenţă

 

Nu este ceea ce credeţi

Repetaţi mereu că starea de prezenţă este elementul-cheie. Cred că înţeleg acest lucru din punct de vedere intelectual, dar nu ştiu dacă am trecut vreodată prin această experienţă. Mă întreb — este oare ceea ce cred eu că este sau este ceva total diferit? 

Nu este ceea ce credeţi că este! Nu puteţi gândi prezenţa şi mintea nu o poate înţelege. Prezenţa este înţeleasă numai atunci când sunteţi prezent.

Încercaţi un mic experiment. închideţi ochii şi spuneţi-vă: „Mă întreb care va fi următorul meu gând". Apoi fiţi foarte atent şi aşteptaţi următorul gând. Aşa cum aşteaptă o pisică în faţa găurii unui şoarece. Ce gând va ieşi din „gaura şoarece­lui?" Încercaţi acum!

S

Ei bine?

A trebuit să aştept destul de mult până a apărut în sfârşit un gând.

 Exact. Când vă aflaţi într-o stare de prezenţă intensă sunteţi iberat de gânduri. Sunteţi foarte liniştit şi în acelaşi timp foarte alert. în momentul în care atenţia dvs. conştientă scade sub un anumit nivel, gândurile dau buzna înăuntru. Zgomotul mental revine; liniştea dispare. Sunteţi înapoi în timp.

Pentru a le testa gradul de prezenţă, unii maeştri Zen ve-ieau pe neaşteptate pe la spatele elevilor şi încercau să-i lo-rească cu un băţ. Ce sperietură! Dacă elevul era total prezent şi într-o stare de vigilenţă, dacă îşi păstrase „cureaua la brâu şi lampa aprinsă" — una dintre analogiile pe care Isus le foloseş­te pentru prezenţă —, atunci îşi observa maestrul apropiin-du-se pe la spate şi îl oprea sau se ferea. Dar dacă era lovit în­semna că fusese cufundat în gânduri, adică absent, inconştient.

Pentru a rămâne prezent în viaţa de zi cu zi este util să ai rădăcini adânci în tine însuţi; altfel, mintea, care are o forţă incredibilă, vă va trage cu ea ca un râu sălbatic.

Ce vreţi să spuneţi cu „rădăcini adânci în tine însuţi"?

Vreau să spun să-ţi locuieşti corpul pe deplin. Să ai mereu o parte din atenţie îndreptată spre câmpul energetic intern al propriului corp. Să îţi simţi corpul din interior, ca să zic aşa. Acest lucru vă ancorează în prezent (vezi capitolul 6).

Sensul ezoteric al „aşteptării" .

Într-un anumit sens, starea de prezenţă poate fi comparată cu aşteptarea. Iisus a folosit analogia aşteptării în unele din pa­rabolele sale. Nu este vorba despre genul obişnuit de aşteptare amestecată cu plictiseală şi iritare care reprezintă o negare a prezentului şi despre care am vorbit deja. Nu este o aştepta­re în care atenţia dvs. se fixează asupra unui punct viitor, iar prezentul este perceput ca un obstacol indezirabil ce vă îm­piedică să obţineţi ceea ce vă doriţi. Este o aşteptare calitativ diferită, una pentru care aveţi nevoie de toată atenţia şi vigi­lenţa dvs. Se poate întâmpla ceva în orice moment şi, dacă nu sunteţi absolut treaz, absolut nemişcat, puteţi rata evenimentul. Acesta este genul de aşteptare despre care vorbeşte Isus. în această stare, toată atenţia dvs. se îndreaptă spre prezent. Nu mai rămâne niciun pic pentru reverii, gânduri, amintiri, anticipări. Nu mai este niciun pic de tensiune în ea, niciun pic de frică, doar prezenţă alertă. Sunteţi prezent cu întreaga dvs. fiinţă, cu fiecare celulă a corpului dvs. în această stare, „dum­neavoastră" cel care aveţi un trecut şi un viitor, personalitatea — dacă doriţi -—, nu se mai află acolo. Şi, totuşi, nu se pier­de niciun lucru de valoare. Sunteţi încă în esenţă dvs. De fapt, sunteţi mai mult dvs. decât aţi fost vreodată până atunci sau abia acum sunteţi dvs. înşivă.

„Fii ca un servitor care aşteaptă întoarcerea stăpânului", spune Iisus. Servitorul nu ştie la ce oră va veni stăpânul. Aşa că rămâne treaz, alert, echilibrat, liniştit, ca să nu piardă din vedere întoarcerea stăpânului. Într-o altă parabolă, Isus vor­beşte despre cele cinci femei neglijente (inconştiente) care nu au avut suficient ulei (conştiinţă) pentru a-şi ţine lampa aprin­să (starea de prezenţă), şi astfel au pierdut sosirea mirelui (prezentul) şi n-au mai ajuns la nuntă (iluminare). Aceste cinci femei se deosebesc de cele cinci femei înţelepte, care au avut suficient ulei (au rămas conştiente).    

Nici măcar bărbaţii care au scris Evangheliile nu au înţe­les sensul acestor parabole, aşa că primele interpretări greşite şi distorsiuni s-au strecurat prin scrierea lor. După alte inter­pretări eronate, sensul real s-a pierdut complet. Acestea nu sunt parabole despre sfârşitul lumii, ci despre sfârşitul timpu­lui psihologic. Ele indică transcendenţa minţii supuse sinelui fals şi posibilitatea de a trăi într-o stare de conştiinţă total di­ferită.

 

 

Frumuseţea se iveşte în liniştea prezenţei

Ceea ce tocmai aţi descris este un lucru pe care îl trăiesc ocazional, pentru câteva secunde, când sunt singur în mijlo­cul naturii. 

Da. Maeştrii Zen folosesc cuvântul satori pentru a descrie străfulgerarea intuiţiei, momentul de absenţă a minţii şi de prezenţă totală. Deşi satori nu este o transformare durabilă, fiţi recunoscători atunci când apare, pentru că vă oferă o idee despre trăirea iluminării. Poate că aţi trăit de multe ori aceas­tă stare fără să ştiţi ce este şi fără să îi înţelegeţi importanţa. Prezenţa este necesară pentru a deveni conştienţi de frumuse­ţea, măreţia şi sfinţenia naturii. Aţi rămas vreodată cu privi­rea pierdută în infinitatea spaţiului, într-o noapte senină, ui­mit de calmul absolut şi de vastitatea ei inimaginabilă? Aţi ascultat cu atenţie susurul unui râu de munte în pădure? Sau cântecul unei privighetori la apus, într-o seară liniştită de vară? Pentru a conştientiza aceste lucruri, mintea trebuie să se liniştească. Trebuie să lăsaţi la o parte un moment bagajul personal de probleme, din trecut şi din viitor, şi toate infor­maţiile pe care le-aţi acumulat; altfel, veţi privi fără să vedeţi, veţi asculta fără să auziţi. Este nevoie de prezenţa dvs. totală.

în spatele frumuseţii formelor exterioare, există mai mult: ceva ce nu poate fi exprimat, ceva inefabil, o esenţă profun­dă, interioară, sfântă. Ori de câte ori există frumuseţe, aceas­tă esenţă interioară străluceşte în afară. Ea vi se dezvăluie nu­mai atunci când sunteţi prezent. Este oare posibil ca această esenţă nenumită şi prezenţa dvs. să fie una? Ar mai putea ea să existe acolo fără prezenţa dvs.? Pătrundeţi mai adânc în ea. Descoperiţi singur.     

S

Probabil că atunci când aţi trăit aceste momente de pre­zenţă nu v-aţi dat seama că pentru un interval foarte scurt v-aţi aflat într-o stare de absenţă a gândirii. S-a întâmplat aşa pentru că distanţa dintre starea respectivă şi fluxul de gânduri a fost foarte mică. Poate că satori a durat numai câteva secun­de înainte ca gândurile să vă revină, dar a existat; altfel, nu i-aţi fi trăit frumuseţea. Mintea nu poate nici să recunoască, nici să creeze frumuseţea. Frumuseţea sau sfinţenia au fost prezente doar câteva secunde în care v-aţi aflat într-o stare de prezenţă totală. Din cauza intervalului de timp foarte scurt şi a lipsei de vigilenţă şi de atenţie, probabil că nu aţi putut se­siza diferenţa fundamentală dintre percepţie — conştiinţa fru­museţii fără a vă gândi în vreun fel la ea — şi etichetarea şi interpretarea ei prin intermediul gândului. Durata a fost atât de mică, încât a făcut ca totul să pară un singur proces. To­tuşi, adevărul este că în momentul în care au intervenit gân­durile, nu aţi mai rămas decât cu o amintire.

Cu cât intervalul dintre percepţie şi revenirea gândurilor este mai mare, cu atât sunteţi mai profund ca fiinţă umană, cu alte cuvinte, cu atât sunteţi mai conştient.

Mulţi oameni sunt atât de prinşi în închisoarea minţilor lor, încât frumuseţea naturii nu există în realitate pentru ei. Pot spune „Ce floare frumoasă!", dar aceasta este doar o eti­chetare mentală mecanică. Pentru că ei nu sunt prezenţi, liniş­tiţi, nu văd cu adevărat floarea, nu îi simt esenţa, sfinţenia — tot aşa cum nu se cunosc nici pe ei înşişi, nu îşi simt esenţa, sfinţenia.

Pentru că trăim într-o cultură dominată de minte atât de mult, cea mai mare parte a artei, arhitecturii, muzicii şi litera­turii moderne este lipsită de frumuseţe, de esenţă interioară, cu foarte rare excepţii. Motivul este acela că oamenii care re­alizează aceste creaţii nu pot — nici măcar pentru o secundă — să se elibereze de mintea lor. Aşa că nu se află niciodată în legătură cu acest spaţiu interior în care se ivesc creativitatea şi frumuseţea autentică. Mintea lăsată de capul ei creează monstruozităţi, şi asta nu doar în galeriile de artă. Uitaţi-vă la peisajele noastre urbane şi la depozitele de deşeuri industria­le. Nicio civilizaţie nu a produs atâta urâţenie.

Atingerea conştiinţei pure

Prezenţa este acelaşi lucru cu Fiinţa?  

Când deveniţi conştient de Fiinţă, ceea ce se întâmplă de fapt este că Fiinţa devine conştientă de ea însăşi. Faptul că Fi­inţa devine conştientă de ea însăşi — aceasta este prezenţa. Deoarece Fiinţa, conştiinţa şi viaţa sunt sinonime, am putea spune că prezenţa înseamnă conştiinţa care devine conştientă de sine sau viaţa care ajunge la autoconştientizare. Dar nu vă ataşaţi prea mult de cuvinte şi nu faceţi un efort pentru a în­ţelege aceste lucruri. Nu aveţi nevoie să înţelegeţi nimic pen­tru a putea deveni prezent.

Înţeleg ce aţi spus, dar pare să reiasă că Fiinţa, realitatea transcendentală ultimă, încă nu este completă, că trece printr-un proces de dezvoltare. Dumnezeu are nevoie de timp pentru dezvoltarea personală? 

Da, dar numai dacă privim din perspectiva limitată a uni­versului manifest. în Biblie, Dumnezeu declară: „Eu sunt Alfa şi Omega. Eu sunt cel viu". în lumea atemporală în care există Dumnezeu, care este în acelaşi timp şi casa dvs., înce­putul şi sfârşitul, Alfa şi Omega, sunt una, iar esenţa tuturor lucrurilor care au existat şi vor exista vreodată este etern pre­zentă într-o stare nemanifestă de unitate şi perfecţiune — complet dincolo de orice lucru pe care l-ar putea imagina sau înţelege vreodată mintea umană. în lumea noastră de forme aparent separate, totuşi, perfecţiunea atemporală este un con­cept inimaginabil. Aici chiar şi conştiinţa, lumina ivită din Sursa eternă, pare supusă unui proces de dezvoltare, dar asta numai din cauza percepţiei noastre limitate. în termeni abso­luţi, lucrurile nu stau aşa. Totuşi, daţi-mi voie să continui să vor­besc un moment despre evoluţia conştiinţei în această lume.

Tot ceea ce există conţine Fiinţa, conţine esenţa lui Dum­nezeu, are un anumit grad de conştiinţă. Chiar şi o piatră are o conştiinţă rudimentară; altfel, nu ar exista, iar atomii şi moleculele sale s-ar dispersa. Totul este viu. Soarele, Pământul, plantele, animalele, oamenii — toate sunt expresii ale conşti­inţei în diferite grade, conştiinţă manifestată ca formă.

Lumea apare atunci când conştiinţa ia diferite forme, men­tale sau materiale. Gândiţi-vă la milioanele de forme de viaţă de pe această planetă. Din mare, de pe pământ, din aer — şi fiecare dintre ele este reprodusă de milioane de ori. în ce scop? Există o entitate sau o fiinţă prinsă într-un joc, care se joacă cu formele? Aceasta este întrebarea pe care şi-au pus-o vechii înţelepţi din India. Ei au văzut lumea ca lila, un fel de joc divin pe care îl joacă Dumnezeu. Formele de viaţă indivi­duală nu sunt, evident, foarte importante în acest joc. în me­diul marin, majoritatea formelor de viaţă nu supravieţuiesc mai mult de câteva minute după naştere. Forma umană se transformă şi ea în ţărână mult prea repede, iar când a dispă­rut, este ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Este acest lucru tragic sau crud? Numai în cazul în care creaţi o identitate se­parată pentru fiecare formă, atunci când uitaţi că acea conşti­inţă a fiecăreia este esenţa lui Dumnezeu, ce se exprimă pe sine prin formă. Dar nu ştiţi cu adevărat acest lucru până când nu vă daţi seama de apartenenţa dvs. la esenţa lui Dumnezeu drept conştiinţă pură.

Dacă un peşte se naşte în acvariul dvs. şi îi daţi numele de John, scrieţi un certificat de naştere, îi povestiţi istoria fami­liei lui şi peste două minute este înghiţit de un alt peşte — este un lucru tragic. Dar este tragic numai pentru că dvs. aţi proiectat un sine individual acolo unde nu exista. Aţi luat o fracţiune dintr-un proces dinamic, un dans molecular, şi aţi făcut din ea o entitate separată.

Conştiinţa îşi pune masca formelor până când acestea ating o asemenea complexitate, încât se pierde complet în ele. Conştiinţa omului contemporan s-a identificat complet cu masca ei. Se cunoaşte pe sine numai ca formă — şi de aceea trăieşte temându-se că forma sa fizică sau psihologică va fi anihilată. Aceasta este mintea dominată de sinele fals, şi în acest moment apar disfuncţii considerabile. După cum vedem acum, se pare că a decurs total greşit ceva în lanţul evolutiv. Dar chiar şi asta face parte din lila, jocul divin. în final, pre-v siunea suferinţei create de această aparentă disfuncţionalitate forţează conştiinţa să se desprindă din identificarea cu forma şi să se trezească din visul formei: îşi regăseşte conştiinţa de sine, dar la un nivel mult mai profund decât atunci când a pierdut-o.

Acest proces este explicat de Iisus în parabola fiului rătăcitor, care pleacă de la casa tatălui său, îşi risipeşte averea, ajunge un cerşetor şi este apoi forţat de suferinţele sale să se întoarcă aca-să. Când se întoarce, tatăl său îl iubeşte mai mult decât înainte. Starea fiului este aşa cum era şi înainte, şi totuşi diferită. Acum are o dimensiune în plus — profunzimea. Parabola descrie că­lătoria de la perfecţiunea inconştientă, prin imperfecţiunea apa­rentă şi „rău", până la perfecţiunea conştientă.

Acum înţelegeţi semnificaţia mai profundă şi mai largă a faptului de a deveni prezent ca observator al minţii? Ori de câte ori urmăriţi mintea, vă retrageţi conştiinţa din formele mentale, aceasta transformându-se atunci în ceea ce noi nu­mim observator sau martor. Prin urmare, observatorul — con­ştiinţa pură dincolo de formă — devine mai puternic, iar formaţiunile mentale devin mai slabe. Când vorbim despre  observarea minţii, personalizăm un eveniment de importanţă  cosmică: prin dvs. conştiinţa se trezeşte din visul ei de iden- tificare cu forma şi se retrage din formă. Acest lucru preves­teşte — dar, de fapt, participă — la un eveniment aflat proba­bil în viitorul îndepărtat din punctul de vedere al timpului cronologic. Evenimentul se numeşte sfârşitul lumii. 

S

Când conştiinţa se eliberează pe sine din identificarea cu formele fizice şi mentale, devine ceea ce noi am putea numi conştiinţă sau prezenţă pură ori iluminată. Acest lucru li s-a întâmplat deja câtorva persoane şi se pare că este destinat să se întâmple din nou la o scară mult mai largă, deşi nu există nicio garanţie că va/î aşa. Cei mai mulţi oameni se află încă în ghearele modului de conştiinţă dominat de şinele fals: se identifică cu mintea lor şi sunt conduşi de ea. Dacă, la un mo­ment dat, nu se vor elibera de mintea lor, aceasta îi va distru­ge. Vor trăi din ce în ce mai mult în confuzie, conflict, violen­ţă, boală, disperare, nebunie. Mintea dominată de şinele fals a devenit un vas care se scufundă. Dacă nu vă debarcaţi la timp, vă veţi scufunda împreună cu ea. Mintea colectivă do­minată de şinele fals a devenit cea mai periculoasă şi mai dis­tructivă entitate ce a locuit vreodată pe această planetă. Ce credeţi că se va întâmpla cu planeta, în cazul în care conştiin­ţa umană rămâne neschimbată?